Mama este ea, cea care există în mine prin voia ta.
Eu sunt sămânţa ce răsare dintr-o floare
ce împodobeşte viaţa şi moartea.
Gândul ei înseamnă iubire.
Dorul, sete.
Privirea, înţelepciunea ascunsă a tainei.
Mâna, adevărul credinţei.
Ea este gândul,
iar eu sunt izbăvirea lui în lume;
Mama visează,
şi visul prinde viaţă.
Este sublima revelaţie a firii
ce-mi umple sufletul
şi mi-l îmbracă
în strai de sărbătoare.
vineri, 31 august 2007
Icar
Aveam un har,
dar în zadar,
căci eu nu vedeam în el,
decât un simplu trofeu.
Visam să zbor,
dar aripile mi-au crăpat;
s-au întristat, căci am ratat
un nou avânt.
Aveam un dor,
dar l-am uitat
şi când l-am revăzut
nu l-am recunoscut,
căci eram lut.
dar în zadar,
căci eu nu vedeam în el,
decât un simplu trofeu.
Visam să zbor,
dar aripile mi-au crăpat;
s-au întristat, căci am ratat
un nou avânt.
Aveam un dor,
dar l-am uitat
şi când l-am revăzut
nu l-am recunoscut,
căci eram lut.
Eu
La izvorul cunoaşterii e lume multă
şi toţi stau la coadă.
Trec şi eu printre ei,
dar ei par să nu mă vadă.
Ajung în faţă şi îl întreb pe om,
gata să moară lângă apă,
-căci nu vedea izvorul-
“Nu vă supăraţi, mă cunoaşteţi?”
Şi el moare.
şi toţi stau la coadă.
Trec şi eu printre ei,
dar ei par să nu mă vadă.
Ajung în faţă şi îl întreb pe om,
gata să moară lângă apă,
-căci nu vedea izvorul-
“Nu vă supăraţi, mă cunoaşteţi?”
Şi el moare.
Mireasa clipa
Nu stiu ce vreau si-ncotro s-o-apuc. Nu stiu ce sunt si-ncotro sa urc. Oare toate varfurile duc spre cer ? Oare toate scarile pre-merg spre el? M-am saturat de « cum »-uri care se zbat in posibilitate. M-am saturat sa alunec pe mine ca si cum nu as fi. Vreau sa uit povestea lui « ca si cum nu ar fi cu putinta ». M-am saturat sa-mi aleg alegerea. Vreau sa ma stabilesc in imposibilitate ; sa ma impamantenesc. Vreau « ce »-uri de popas. Am sa-mi pun pietre pe drum ca sa stiu unde am ramas ; sa pot sa-mi trag sufletul, sa-l iau cu mine ; vreau sa strangulez chipa in loc si sa zic :asta ! S-o arat cu degetul si sa zic : pe asta o vreau. Asta vreau sa fie clipa mea de acum incolo. Si cand ma uit in urma, in urma mea, sa-i vad fata si sa-mi zic : nici nu puteam alege alta. M-am saturat sa-mi stea clipa in loc si sa zica : ceasul nu bate pentru tine. Iarasi ai fost mai rapida decat timpul . Ia-o inapoi si va intalniti la « unde v-ati intalnit ultima data ».
M-am saturat de netrairea traita.
Si timpul asta nu mai vine odata ! Parca ar avea 100 de ani. Asa il astept si zic la toata lumea : nu mi-a venit timpul. Il astept ! De ce « il » ? De ce nu « o » ? Daca vine cu clipa si daca din cauza ei a intarziat iara, de data asta o strangulez. Nu-mi mai scapa. O opresc eu in loc ! Mireasa clipa, niciodata nu e gata la timp. Si cand e, nu e ea.
Of, vale de deal ce-mi esti ! Fatuta fara de inceput. Cine sa mi te mai inteleaga ? Ce ma fac eu cu tine ?
Cine mi te-a dat mie n-a stiut ce face.
Hai s-o luam din loc, se intuneca si trebuie sa ajungem la « unde ne-am intalnit ultima data ».
M-am saturat de netrairea traita.
Si timpul asta nu mai vine odata ! Parca ar avea 100 de ani. Asa il astept si zic la toata lumea : nu mi-a venit timpul. Il astept ! De ce « il » ? De ce nu « o » ? Daca vine cu clipa si daca din cauza ei a intarziat iara, de data asta o strangulez. Nu-mi mai scapa. O opresc eu in loc ! Mireasa clipa, niciodata nu e gata la timp. Si cand e, nu e ea.
Of, vale de deal ce-mi esti ! Fatuta fara de inceput. Cine sa mi te mai inteleaga ? Ce ma fac eu cu tine ?
Cine mi te-a dat mie n-a stiut ce face.
Hai s-o luam din loc, se intuneca si trebuie sa ajungem la « unde ne-am intalnit ultima data ».
Glasul nimfelor
Într-o zi am să-ţi scutur cenuşa-n prispă
ş-am să te-ntorn în gând: “mă aminteşti?”
Iar tu ai să te pierzi în vânt
şi-ai să adulmeci glasul meu
ca pe-un blestem adus de nimfe.
Or să te salte-n chip de vis,
or să te cheme-n paraclis,
or să-ţi îngâne vaietul amăgitor,
şi-or să-ţi şoptească al meu dor.
Or să-ţi rostească-n desfătare
strigarea fără de strigare
chemarea fără de chemare
şi viaţa fără de uitare.
Au să te strige-n huluituri de neoameni,
şi-or să te-alunge-n hore printre ramuri,
cu chiote si plânsete de bocitoare,
cu larmă şi glasuri de vânătoare,
îţi vor cânta a sărbătoare
pân’ te-or azvârli în urlătoare
şi te-or duce la pierzare.
Cu joc sacru de judecată
vântoasele te-or scălda-n apă
şi ţi-or hui în chip de cânt
chemarea-mi dulce spre mormânt.
ş-am să te-ntorn în gând: “mă aminteşti?”
Iar tu ai să te pierzi în vânt
şi-ai să adulmeci glasul meu
ca pe-un blestem adus de nimfe.
Or să te salte-n chip de vis,
or să te cheme-n paraclis,
or să-ţi îngâne vaietul amăgitor,
şi-or să-ţi şoptească al meu dor.
Or să-ţi rostească-n desfătare
strigarea fără de strigare
chemarea fără de chemare
şi viaţa fără de uitare.
Au să te strige-n huluituri de neoameni,
şi-or să te-alunge-n hore printre ramuri,
cu chiote si plânsete de bocitoare,
cu larmă şi glasuri de vânătoare,
îţi vor cânta a sărbătoare
pân’ te-or azvârli în urlătoare
şi te-or duce la pierzare.
Cu joc sacru de judecată
vântoasele te-or scălda-n apă
şi ţi-or hui în chip de cânt
chemarea-mi dulce spre mormânt.
Viu
Într-un vid ascuns de ape mi-ai luminat calea şi mi-ai păzit liniştea de ea. Iar liniştea s-a speriat de ne-chipul ei uitându-se în oglinda de ape căci era linişte adormită…nu linişte în stare de veghe; şi cerul plângea cu picuri de vânt neuscaţi să-i mai vadă o dată chipul…dar apele neîndurătoare-i turnau adormirea în suflet şi tăcerea în gând.
Strop de jur
În fantasma viului ce a trecut stă priponită soarta
şi-şi plânge tinereţea fără plac;
şi dor de vânt se-aştern în umbră
cu dor de drag fără păcat.
Pare-mi că-mi joci în joacă
Prin vuiet de piatră
Cu setea blândă de-a jocul
Ce-mi semăna apoi sorocul.
Zboară-mi zborul de zbor
Uită-mă în fior
Cântă-mi picătura-n strună
Şi-mi urează joc de lună
Pe pământ.
şi-şi plânge tinereţea fără plac;
şi dor de vânt se-aştern în umbră
cu dor de drag fără păcat.
Pare-mi că-mi joci în joacă
Prin vuiet de piatră
Cu setea blândă de-a jocul
Ce-mi semăna apoi sorocul.
Zboară-mi zborul de zbor
Uită-mă în fior
Cântă-mi picătura-n strună
Şi-mi urează joc de lună
Pe pământ.
Baba Oarba
Merg pasul invers şi-mi caut vârsta în prag.
Îmi zic: S-o fi împiedicat la trecere
şi o fi rămas între “am fost” şi “sunt”.
Şi-mi caut clipa spânzurată între “am fost” şi “sunt” s-o pun la zvântat;
aşa, ca să nu ne mai jucăm de-a Baba Oarba.
Din cauza ei nu am chip.
Nimeni nu ştie de sunt sau nu sunt;
Nici eu nu ştiu.
Dar de s-o întâmpla să fiu, vreau să mă am la mine.
Aşa că, de “sunt”, îl iau şi pe “am fost” cu mine.
Îl zvânt şi îl port pe dedesubt.
Aşa sunt linia între am fost şi sunt;
am toate straiele la mine
şi de o fi să nu mai fiu…rămân straiele.
E lucru mare sa fii îmbrăcat!
Îmi zic: S-o fi împiedicat la trecere
şi o fi rămas între “am fost” şi “sunt”.
Şi-mi caut clipa spânzurată între “am fost” şi “sunt” s-o pun la zvântat;
aşa, ca să nu ne mai jucăm de-a Baba Oarba.
Din cauza ei nu am chip.
Nimeni nu ştie de sunt sau nu sunt;
Nici eu nu ştiu.
Dar de s-o întâmpla să fiu, vreau să mă am la mine.
Aşa că, de “sunt”, îl iau şi pe “am fost” cu mine.
Îl zvânt şi îl port pe dedesubt.
Aşa sunt linia între am fost şi sunt;
am toate straiele la mine
şi de o fi să nu mai fiu…rămân straiele.
E lucru mare sa fii îmbrăcat!
Om de veghe
Omul cioplit în gând
îmi deapănă fără-de vorba în picurul de ploaie.
Omul scrijelit în lumina neîncepută
abuă nerostirea sub lespedea de apă.
Omul uitat în mine mi-i veghează pe ceilalţi doi.
îmi deapănă fără-de vorba în picurul de ploaie.
Omul scrijelit în lumina neîncepută
abuă nerostirea sub lespedea de apă.
Omul uitat în mine mi-i veghează pe ceilalţi doi.
Poem
Am sădit soarta în pas
pe umbra lăsată în ceas,
pe zborul lăsat fără dor,
pe jaletul fără fuior.
În glasul fără pripas
am meşterit un plevas
din aspru vaiet de cânt,
din sunet de rouă pe gând.
Îţi dor un adânc neascuns
îţi zac un avânt nepătruns
îţi umblu neaua în vis
îţi scutur neantu-n abis.
În cerc răscolit mă-mpletesc
în suflet de vânt mă vuiesc
în albul ce-atârnă în zi,
în sufletele-a doi copii.
pe umbra lăsată în ceas,
pe zborul lăsat fără dor,
pe jaletul fără fuior.
În glasul fără pripas
am meşterit un plevas
din aspru vaiet de cânt,
din sunet de rouă pe gând.
Îţi dor un adânc neascuns
îţi zac un avânt nepătruns
îţi umblu neaua în vis
îţi scutur neantu-n abis.
În cerc răscolit mă-mpletesc
în suflet de vânt mă vuiesc
în albul ce-atârnă în zi,
în sufletele-a doi copii.
Azi-copilul
Un copil doarme într-o alinare ferit de ieri, de azi şi chiar de mâine.
Un copil este mereu în azi iar azi rămâne mereu pentru el azi-copilul.
Azi-copilul trăieşte mereu în azi şi nu ajunge niciodată-n mâine, mâine, care-I ziua oamenilor mari.
Şi dacă-ar fi s-ajungă, azi-copilul ar ajunge cu ochii închişi..
Un copil este mereu în azi iar azi rămâne mereu pentru el azi-copilul.
Azi-copilul trăieşte mereu în azi şi nu ajunge niciodată-n mâine, mâine, care-I ziua oamenilor mari.
Şi dacă-ar fi s-ajungă, azi-copilul ar ajunge cu ochii închişi..
Arcan
Scutul meu e tăcerea;
tăcerea care nu s-a născut.
Vorba mea e durerea mocnită in jar de smochin.
Viul meu e pătruns de şoapta adormită-a neviului,
iar răsuflarea mea e adierea timpului.
Ascund în mine împietrirea pietrelor,
scâncetul munţilor la naştere,
vântul ce ne bântuie
şi timpul furat de vreme;
ascund în mine veşnicul “lângă mine”.
tăcerea care nu s-a născut.
Vorba mea e durerea mocnită in jar de smochin.
Viul meu e pătruns de şoapta adormită-a neviului,
iar răsuflarea mea e adierea timpului.
Ascund în mine împietrirea pietrelor,
scâncetul munţilor la naştere,
vântul ce ne bântuie
şi timpul furat de vreme;
ascund în mine veşnicul “lângă mine”.
Fi-mi
Fi-mi un arbore cu plecăciune
care rugăciunea-şi spune;
fi-mi un noroc fără vorbă
care-mi tace şi aprobă;
fi-mi un înger înnoptat în mine
care a uitat de sine;
fi-mi o agonie-n ramuri,
fi-mi un abis între valuri,
fi-mi un nimb prealăudat,
fi-mi un dor necuvântat.
Fi-mi tu, fiindu-mi.
care rugăciunea-şi spune;
fi-mi un noroc fără vorbă
care-mi tace şi aprobă;
fi-mi un înger înnoptat în mine
care a uitat de sine;
fi-mi o agonie-n ramuri,
fi-mi un abis între valuri,
fi-mi un nimb prealăudat,
fi-mi un dor necuvântat.
Fi-mi tu, fiindu-mi.
Nostalgie
Aerul furat în somn
m-a făcut să mă întorn
spre busuiocul adormit în mir
spre pacea mea de trandafir.
Tâlcul vorbei ce-a trecut
şi-a prins şoapta-n început
în nelămurirea mea
şi nemărginirea ta.
m-a făcut să mă întorn
spre busuiocul adormit în mir
spre pacea mea de trandafir.
Tâlcul vorbei ce-a trecut
şi-a prins şoapta-n început
în nelămurirea mea
şi nemărginirea ta.
Urare
Pare-mi că-mi joci în joacă
prin vuiet de piatră
cu setea blândă de-a jocul
ce-mi dojenea nenorocul.
Zboară-mi zborul de zbor,
uită-mă în fior,
cântă-mi picătura-n strună
şi-mi urează joc de lună
pe pământ.
prin vuiet de piatră
cu setea blândă de-a jocul
ce-mi dojenea nenorocul.
Zboară-mi zborul de zbor,
uită-mă în fior,
cântă-mi picătura-n strună
şi-mi urează joc de lună
pe pământ.
Lacrimosa
O lacrimă răsare în suflet
umplându-mi pocalul cu viaţă.
O cale-mi arată neştirea
şi-mi varsă-n pridvor menirea de a fi eu.
Iar eu sunt tot;
tot ce-a mai rămas din mine.
umplându-mi pocalul cu viaţă.
O cale-mi arată neştirea
şi-mi varsă-n pridvor menirea de a fi eu.
Iar eu sunt tot;
tot ce-a mai rămas din mine.
De sine
Mi-am amintit ce e nonfirea
şi mi-am încredinţat vădirea
în urletul exterior de sine
şi spovedirea gândului în mine.
Mi-am ciopârţit povara cu satârul
şi mi-am ascuns din nou hatârul
în praf duios de prea albastru
şi-n străluciri ca un dezastru.
Mi-am răscolit şi nemişcatul
şi-am rupt din capăt neumblatul
pentru a mai merge şi-altădată
La bucuria din odată.
şi mi-am încredinţat vădirea
în urletul exterior de sine
şi spovedirea gândului în mine.
Mi-am ciopârţit povara cu satârul
şi mi-am ascuns din nou hatârul
în praf duios de prea albastru
şi-n străluciri ca un dezastru.
Mi-am răscolit şi nemişcatul
şi-am rupt din capăt neumblatul
pentru a mai merge şi-altădată
La bucuria din odată.
Amintire
Şi creanga ce s-a rupt e tot din pom,
chiar dacă pomul nu mai e al ei.
Şi lacrima ce a trecut e tot pe ţărm,
chiar de nu mai vuieşte-n largul ei.
Şi marea care te-a uimit e tot în ea,
chiar de ar vrea să nu mai fie.
Şi totul e cum ai lăsat,
doar colbul s-a mai aşezat
să ştie lumea c-ai plecat
la vie.
chiar dacă pomul nu mai e al ei.
Şi lacrima ce a trecut e tot pe ţărm,
chiar de nu mai vuieşte-n largul ei.
Şi marea care te-a uimit e tot în ea,
chiar de ar vrea să nu mai fie.
Şi totul e cum ai lăsat,
doar colbul s-a mai aşezat
să ştie lumea c-ai plecat
la vie.
Tu niciodata tu
Tu niciodată tu
mă arzi cu-a ta mişcare;
mă iei în lume şi mă bei,
m-afunzi în nepăsare
mă stingi în noapte şi mă verşi
în luciu de mai mare,
mă scapi pe moarte şi mă iei
sub mica-ţi lumânare.
Tu niciodată tu,
mă faci să fiu tot eu.
Tu niciodată tu,
auzul tău mi-e greu.
Şi-adorm pe tine-n sunet,
iar tu mă uiţi în soartă,
cu-o mică opintire,
în faţa mea de moartă.
mă arzi cu-a ta mişcare;
mă iei în lume şi mă bei,
m-afunzi în nepăsare
mă stingi în noapte şi mă verşi
în luciu de mai mare,
mă scapi pe moarte şi mă iei
sub mica-ţi lumânare.
Tu niciodată tu,
mă faci să fiu tot eu.
Tu niciodată tu,
auzul tău mi-e greu.
Şi-adorm pe tine-n sunet,
iar tu mă uiţi în soartă,
cu-o mică opintire,
în faţa mea de moartă.
Altfel
Cu dor nebun de altădată
îmi schingiuiesc petala ruptă
şi-mi storc răsuflul fără suflet
şi-ngrop răstimpul în răsunet.
Chiar de-aş mai fierbe c’altădat’
şi m-aş prelinge prin odat’
nu aş putea decât să zac,
în bucurie.
îmi schingiuiesc petala ruptă
şi-mi storc răsuflul fără suflet
şi-ngrop răstimpul în răsunet.
Chiar de-aş mai fierbe c’altădat’
şi m-aş prelinge prin odat’
nu aş putea decât să zac,
în bucurie.
Sirag
Şi dacă tremuri în răgaz
şi chiar de picuri în extaz
tu eşti nimic de cum sunt eu ;
nu ştiu de-i bine sau de-i rău.
Şi caz’ în a mea cupă goală
ce străluceşte-n fund de seară
pe chip flămând de alte feţe
şi temător de noi poveţe.
Şi îmi e ud de nepăsare
şi îmi e frig de turburare,
să pic, visând o neuitare,
cu chip mărunt de tine.
şi chiar de picuri în extaz
tu eşti nimic de cum sunt eu ;
nu ştiu de-i bine sau de-i rău.
Şi caz’ în a mea cupă goală
ce străluceşte-n fund de seară
pe chip flămând de alte feţe
şi temător de noi poveţe.
Şi îmi e ud de nepăsare
şi îmi e frig de turburare,
să pic, visând o neuitare,
cu chip mărunt de tine.
joi, 30 august 2007
Spiridusul
Dacă aş fi un spiriduş, aş zâmbi norilor.
M-aş urca pe scara fericirii şi aş urla din înalt:”Sunt aici!”
Dacă aş avea mai mult, aş crede că visez.
Poate că dacă aş şti cum să privesc lumina în faţă,
Aş fi o umbră “luminată”.
Dacă aş reuşi să tac, ar fi linişte
şi oamenii ar putea să doarmă “liniştiţi”.
M-aş urca pe scara fericirii şi aş urla din înalt:”Sunt aici!”
Dacă aş avea mai mult, aş crede că visez.
Poate că dacă aş şti cum să privesc lumina în faţă,
Aş fi o umbră “luminată”.
Dacă aş reuşi să tac, ar fi linişte
şi oamenii ar putea să doarmă “liniştiţi”.
Magie
Dar stai, stai,
istoveşte-te în tâlcul ascuns al şoaptei
şi nu-ţi mânca uitarea.
Dar dormi, dormi pe frânturi de vânt
şi-alungă nepăsarea.
Dar hai, hai pe mărgeaua din gând
şi-aşteaptă visarea.
Dar stai, dormi şi hai.
istoveşte-te în tâlcul ascuns al şoaptei
şi nu-ţi mânca uitarea.
Dar dormi, dormi pe frânturi de vânt
şi-alungă nepăsarea.
Dar hai, hai pe mărgeaua din gând
şi-aşteaptă visarea.
Dar stai, dormi şi hai.
Sfat
Pe mai departe,
pe mai aproape,
pe curgătoare ape…
la veghe adâncă
în apă, în foc, în stea,
în sunet, în “în”, în sine,
să te strecori,
să te priveşti,
să-ţi lustruieşti râurile
şi să-ţi asculţi natura.
pe mai aproape,
pe curgătoare ape…
la veghe adâncă
în apă, în foc, în stea,
în sunet, în “în”, în sine,
să te strecori,
să te priveşti,
să-ţi lustruieşti râurile
şi să-ţi asculţi natura.
Pedeapsa
Vegheam ziua de ieri,
străbăteam fiordul cu sete şi aşteptam pedeapsa,
ocara magică venind să mă prăpădească-n neînceput.
Pe margini, în hopuri,
departe şi aproape,
în cursuri de ape
şi în frumoase şoapte…
când s-a izbit lumina de întuneric
am îngheţat în faptul sferic.
străbăteam fiordul cu sete şi aşteptam pedeapsa,
ocara magică venind să mă prăpădească-n neînceput.
Pe margini, în hopuri,
departe şi aproape,
în cursuri de ape
şi în frumoase şoapte…
când s-a izbit lumina de întuneric
am îngheţat în faptul sferic.
Indemn
Adună-ţi apele de pe mine
şi întoarce-le spre tine,
să te inunde nepăsarea
şi să-ţi slăvească uitarea.
Aşteaptă să-mi fur gândul
şi să-l netezesc
în pivniţa fără coate
unde nu ştie să-noate
şi poate să se îndoape în tăcere
cu capete de rândunele,
pentru ca apoi să ciripească
tot ceea ce a vrut să cunoască.
şi întoarce-le spre tine,
să te inunde nepăsarea
şi să-ţi slăvească uitarea.
Aşteaptă să-mi fur gândul
şi să-l netezesc
în pivniţa fără coate
unde nu ştie să-noate
şi poate să se îndoape în tăcere
cu capete de rândunele,
pentru ca apoi să ciripească
tot ceea ce a vrut să cunoască.
Noapte
Un strop de jale pentru mine,
Un strop de soare pentru tine
şi un parfum de vin uitat
ce iată că s-a înnodat
cu un fir brodat
care ne ciocăne la fereastră
cu scop să ne ademenească
spre ploia de reptile verzi
adunate-n cirezi
care vor să ne sune
apele-n strune
şi să ne momească
spre o noapte cerească,
dar totuşi lumească.
Un strop de soare pentru tine
şi un parfum de vin uitat
ce iată că s-a înnodat
cu un fir brodat
care ne ciocăne la fereastră
cu scop să ne ademenească
spre ploia de reptile verzi
adunate-n cirezi
care vor să ne sune
apele-n strune
şi să ne momească
spre o noapte cerească,
dar totuşi lumească.
Infatisarea timpului
Într-o clipă de tăcere,
razele s-au întunecat
ca nişte mătănii fără har.
Zbor pe sub firul de smirnă,
mă scurg în lacrimile împietrite ale statuilor
ce nu-şi mai amintesc
să fi existat vreodată.
Sunt un pitic făr-de-nceput
la cea din urmă înfăţişare a timpului.
razele s-au întunecat
ca nişte mătănii fără har.
Zbor pe sub firul de smirnă,
mă scurg în lacrimile împietrite ale statuilor
ce nu-şi mai amintesc
să fi existat vreodată.
Sunt un pitic făr-de-nceput
la cea din urmă înfăţişare a timpului.
Glas de cenusa
Sunetul clipei ce-a trecut sporeşte azi în mine,
iar sunetul ce nu e mut se-nalţă înspre tine.
Şi pasul lin şi mişcător se-adună pe la uşă,
în sunetele-a doi copii cu glasul de cenuşă.
Cu şoapta scurtă ce-a murit mai văd şi azi o dată…
Ca micul om e mare-mic ca umbra ce-o arata.
iar sunetul ce nu e mut se-nalţă înspre tine.
Şi pasul lin şi mişcător se-adună pe la uşă,
în sunetele-a doi copii cu glasul de cenuşă.
Cu şoapta scurtă ce-a murit mai văd şi azi o dată…
Ca micul om e mare-mic ca umbra ce-o arata.
Fior
Pasul leagă urma,
urma merge pasul,
iar în vale se aşteaptă mai apoi…
“popasul”.
Dealul curge valea,
valea sare hopul,
eu mă râd în noapte
şi-mi privesc sorocul.
Focul arde apa,
apa varsă focul,
şnurul strânge soarta,
soarta stinge corpul.
urma merge pasul,
iar în vale se aşteaptă mai apoi…
“popasul”.
Dealul curge valea,
valea sare hopul,
eu mă râd în noapte
şi-mi privesc sorocul.
Focul arde apa,
apa varsă focul,
şnurul strânge soarta,
soarta stinge corpul.
Stare
Clipeşte cerul şi sfarmă raza prin ochii de mătase circulară.
Se afundă-n văi adânci şi în odăi mărunte
prin valuri vechi de strălucire amară.
Schelălăie golul şi varsă imagini bete de topire
ce colcăie în sânge şi prin vine
avide-n salturi de cea mai aspră despărţire.
Tai racla din străfulgerul privirii
cu ochii roşii de mireasma firii
şi cu aprinsul stins în clopot
mă zbier şi pierd în întuneric.
Să stau în van,
clociri pe aripi sfinte
fără cuvinte;
şi tac, şi tac, şi tac.
Se afundă-n văi adânci şi în odăi mărunte
prin valuri vechi de strălucire amară.
Schelălăie golul şi varsă imagini bete de topire
ce colcăie în sânge şi prin vine
avide-n salturi de cea mai aspră despărţire.
Tai racla din străfulgerul privirii
cu ochii roşii de mireasma firii
şi cu aprinsul stins în clopot
mă zbier şi pierd în întuneric.
Să stau în van,
clociri pe aripi sfinte
fără cuvinte;
şi tac, şi tac, şi tac.
Poezie pentru nimeni
Eu, cu zgomotul paşilor mei surzi, alunec pe gheaţă.
Eu mă topesc în neant să caut uitarea ce nu s-a arătat.
Dar ce sunt eu în neant?
Nu există nimic.
Tu, zidul meu.
Eu în faţa ta,
eu mereu cu tine.
Mă scufund în trena timpului:
“Care eu? Cine eu?”
Eu nimeni.
Eu mă topesc în neant să caut uitarea ce nu s-a arătat.
Dar ce sunt eu în neant?
Nu există nimic.
Tu, zidul meu.
Eu în faţa ta,
eu mereu cu tine.
Mă scufund în trena timpului:
“Care eu? Cine eu?”
Eu nimeni.
Scrisoare fara cuvinte
Dacă vii la mine din lumea ta
eşti ca şi copilul meu
şi te port în braţe mereu.
Ochii tăi deschişi mă privesc
asemeni unui copil senil, de piatră,
ce uită că a existat şi el odată.
Vii să mă vezi, să te hrănesc, să te-ncălzesc,
dar pari că nu mai înţelegi de mult lumea asta.
În tine văd că nu există gânduri;
răzbate neînţelegerea şi-o invitaţie tăcută.
Şi totuşi…ţi-ai amintit de mine.
Mă vezi?Mă recunoşti?
Vrei să-mi arăţi uitarea şi dorul
răstignite pe faţa ta?
Te simt şi te-nţeleg ca pe-un copil, fără cuvinte.
Te-ai vestejit?
Vrei să-ţi pun apă?
Ţi-e sete?
Nimic-Pleroma te-nvăluie-
Te odihneşti în faţa mea,
Cu ochiul ud în taina ta,
Ce-am învăţat a o descifra;-Acasă-
Nu poţi să spui nimic?
Atunci aşteaptă-mă să vin;
curând, voi fi din nou Acasă.
eşti ca şi copilul meu
şi te port în braţe mereu.
Ochii tăi deschişi mă privesc
asemeni unui copil senil, de piatră,
ce uită că a existat şi el odată.
Vii să mă vezi, să te hrănesc, să te-ncălzesc,
dar pari că nu mai înţelegi de mult lumea asta.
În tine văd că nu există gânduri;
răzbate neînţelegerea şi-o invitaţie tăcută.
Şi totuşi…ţi-ai amintit de mine.
Mă vezi?Mă recunoşti?
Vrei să-mi arăţi uitarea şi dorul
răstignite pe faţa ta?
Te simt şi te-nţeleg ca pe-un copil, fără cuvinte.
Te-ai vestejit?
Vrei să-ţi pun apă?
Ţi-e sete?
Nimic-Pleroma te-nvăluie-
Te odihneşti în faţa mea,
Cu ochiul ud în taina ta,
Ce-am învăţat a o descifra;-Acasă-
Nu poţi să spui nimic?
Atunci aşteaptă-mă să vin;
curând, voi fi din nou Acasă.
Visul omului cioplit in gand
Incepe cam asa: omul cioplit in gand se visa liber, alergand pe campii, liber sa alerge inaintea lui, dupa el si chiar deodata cu el. Era o imagine care-i trezea suflul sa sufle mai cu foc. Si avea impresia ca toata lumea alearga odata cu el, rasufla si respira ca el…ii parea ca e liber de exterior, de interior si chiar de el.
Mai apoi, muza vantului i-a adiat la ureche intrebator: „cum bate vantu-n gand?”…si adierea ei neinceputa l-a trezit.
Mai apoi, muza vantului i-a adiat la ureche intrebator: „cum bate vantu-n gand?”…si adierea ei neinceputa l-a trezit.
Despre tanti Viata
A fost odata o fetita care-si dorea sa o intalneasca pe tanti Viata. Asta era singura ei dorinta, in viata fiind: sa o intalneasca pe tanti Viata si sa o ia in brate...Mereu intreba: De ce nu pot sa o iau pe tanti Viata in brate? Se face ca intr-o zi tanti Viata i-a aparut, iar fetita nastrusnica s-a repezit s-o ia in brate. Era tot ce stia sa faca. Tanti Viata a luat-o si ea in brate, iar fetita, de fericire, a murit in bratele ei.
Cum il vreti pe 'cum'?
Si suflu –mi stă-mpământănit în pic fără să caute mişcarea ce-l animă. E obosit de veste şi de uimirea ce-l abate de la propriul gând. Iar dealurile răvăşite-n neumblare se încumetă la tânguire şi-şi freamătă desişul de răsfir să-mi umple pragul.
Pe unde ? Pe unde sa vă pieptan ? Cum vreţi cărarea ? Năpăstuită şi adâncă, slobodă şi unduitoare, încrâncenată şi tăcută…cum îl vreţi pe “cum”?
Pe unde ? Pe unde sa vă pieptan ? Cum vreţi cărarea ? Năpăstuită şi adâncă, slobodă şi unduitoare, încrâncenată şi tăcută…cum îl vreţi pe “cum”?
Cunoasterea re
Candva cineva a spus ceva si tacerea s-a dat mai incolo.
Despre cuvintele eliberatoare de vorbe si despre necuvinte
Sa spunem ca lupta dintre cuvant si necuvant creeaza spatiul dintre ele…sa-l numim…nerostitul. Nerostitul ar fi trecerea intre cuvant si necuvant, caci in gand nerostitul poate lua forma doar prin intermediul cuvintelor. Nerostitul ar fi deci cumva cuvantul necuvant, sau mai bine zis, cuvantul necuvantat.
Elogiul nerostitului din noi
Ascuns si nepatruns decat de gand si nici de-acesta-ncununat, nerostitul se arata fara sa se vada.
Atat
Recunoasterea sau cunoasterea re
Ma uit in fatza ta cioplita in gand si ma intreb: ”unde am ramas”?
Iar gandul neinceput imi spune: Am ramas unde eram. – s-apoi se refugiaza-n mine ca o silueta moarta.
Si eu…cutez sa-ntreb sovaitor s-agale: Si…am ramas …la fel?
Si el raspunde:
Eu, nu.
Tu, nu;
Noi…da.
Apoi tacerea si-a mistuit tacutul si a ramas doar tacerea tacuta.
Despre cuvintele eliberatoare de vorbe si despre necuvinte
Sa spunem ca lupta dintre cuvant si necuvant creeaza spatiul dintre ele…sa-l numim…nerostitul. Nerostitul ar fi trecerea intre cuvant si necuvant, caci in gand nerostitul poate lua forma doar prin intermediul cuvintelor. Nerostitul ar fi deci cumva cuvantul necuvant, sau mai bine zis, cuvantul necuvantat.
Elogiul nerostitului din noi
Ascuns si nepatruns decat de gand si nici de-acesta-ncununat, nerostitul se arata fara sa se vada.
Atat
Recunoasterea sau cunoasterea re
Ma uit in fatza ta cioplita in gand si ma intreb: ”unde am ramas”?
Iar gandul neinceput imi spune: Am ramas unde eram. – s-apoi se refugiaza-n mine ca o silueta moarta.
Si eu…cutez sa-ntreb sovaitor s-agale: Si…am ramas …la fel?
Si el raspunde:
Eu, nu.
Tu, nu;
Noi…da.
Apoi tacerea si-a mistuit tacutul si a ramas doar tacerea tacuta.
Liniste
Îmi ascult inima bătând
în steaua care-mi pâlpâie ochiul pe dinăuntru;
şi aud chipul nevăzut cum zace
în cerul surd al ochiului meu stins.
De-ar fi negrul înnodat în pâlpâirea stelelor
mi-ar naşte oglindirea în icoană
şi mi-ar aduce-adâncul din înalt.
Dar mi-e linişte;
tăcerea stă-ncremenită-n valuri de noapte
pe dalbe aţintiri de negru dăltuite cu-ntuneric.
De
De mi te-ai desprinde din par as crede ca esti bezna in cautare de aer
De mi te-ai foii in suflet as crede ca esti nerabdarea ajunsa in impas
De te-ai adanci in neuitare as crede ca esti vreun gand incapatanat
De mi te-ai obisnui cu nepasarea as spune ca nu ai fost
De m-as naste in rasfrant mi-as fi propriul meu cant neumblat de oameni.
De mi-as “amorti” in gand mi-as spovedi iubirea in casa.
De mi-ar zacea fatza-n cripta as tacea.
De mi te-ai foii in suflet as crede ca esti nerabdarea ajunsa in impas
De te-ai adanci in neuitare as crede ca esti vreun gand incapatanat
De mi te-ai obisnui cu nepasarea as spune ca nu ai fost
De m-as naste in rasfrant mi-as fi propriul meu cant neumblat de oameni.
De mi-as “amorti” in gand mi-as spovedi iubirea in casa.
De mi-ar zacea fatza-n cripta as tacea.
duminică, 12 august 2007
Gandul touché
Veniţi, poftiţi, le-am zis eu coanelor gânduri. Avem promoţii azi: Promoţii la locuri libere de taifas. Numai să veniţi şi să zumzăiţi cum ştiţi voi mai bine, să nu creadă careva că ăsta e un stup gol. Ba dimpotrivă, e un stup plin de zumzet şi miere.
Şi uite aşa ele s-au aşezat la taifas în capul meu ca la ele acasă. Le place să trăncănească despre una, despre alta, apoi se ceartă, se împacă, ajung la câte o concluzie şi de-odată vine gândul săbiuţă şi strigă: touché!!!... atingând gândul-concluzie drept în buric şi luându-l cu el să îl pună în fagure! Când Coanele Gânduri aud asta, fac linişte o clipă, se minunează, îl aplaudă, spun în gura mare: ce înseamnă să fii şi copil! ....ş-apoi, uitând despre ce vorbeau îşi văd din nou de ale lor, de ca şi cum gândul-touché ar fi doar o „abatere”.
Coanele Gânduri trăncăne mereu, căci ele, sireacele, bătrâne fiind, îşi uită repede taifasul precedent când sunt întrerupte şi o iau mereu de la capăt, mereu cu altceva, inepuizabile ca o zi de post. Oricum ar fi, gândul-touché e mereu acolo să ţipe din toţi rărunchii când le-a scăpat coanelor gânduri vreun gând miraculos, răzleţ. De la sperietură, Coanele Gânduri îşi uită ideea ce l-a făcut pe micuţ să le întrerupă, iar el le fură gândul în săbiuţă şi îl pune în faguri la păstrare. Senilele coane, o iau de la început, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi uite aşa îşi petrec zilele în stup la mine coanele gânduri la dojene interminabile.
Gândurilor „touchées” le place să se joace cu copiii. Ele însele au fost touchées cândva. Acum sunt antrenori de gânduri miraculoase. Sunt nişte dădace foarte bune. Ştiu tot despre toate şi toate despre tot.
Sunt „gandurile abatere”. Fiecare abatere stă la păstrare în spaţiul lui din fagure, iar unele dintre ele ies câteodata la plimbare, pe înserat, când moţăie coanele gânduri.
Atunci le prind eu şi le ascult.
Şi fiecare gând, o abatere; şi fiecare abatere, un gând.
Şi uite aşa ele s-au aşezat la taifas în capul meu ca la ele acasă. Le place să trăncănească despre una, despre alta, apoi se ceartă, se împacă, ajung la câte o concluzie şi de-odată vine gândul săbiuţă şi strigă: touché!!!... atingând gândul-concluzie drept în buric şi luându-l cu el să îl pună în fagure! Când Coanele Gânduri aud asta, fac linişte o clipă, se minunează, îl aplaudă, spun în gura mare: ce înseamnă să fii şi copil! ....ş-apoi, uitând despre ce vorbeau îşi văd din nou de ale lor, de ca şi cum gândul-touché ar fi doar o „abatere”.
Coanele Gânduri trăncăne mereu, căci ele, sireacele, bătrâne fiind, îşi uită repede taifasul precedent când sunt întrerupte şi o iau mereu de la capăt, mereu cu altceva, inepuizabile ca o zi de post. Oricum ar fi, gândul-touché e mereu acolo să ţipe din toţi rărunchii când le-a scăpat coanelor gânduri vreun gând miraculos, răzleţ. De la sperietură, Coanele Gânduri îşi uită ideea ce l-a făcut pe micuţ să le întrerupă, iar el le fură gândul în săbiuţă şi îl pune în faguri la păstrare. Senilele coane, o iau de la început, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi uite aşa îşi petrec zilele în stup la mine coanele gânduri la dojene interminabile.
Gândurilor „touchées” le place să se joace cu copiii. Ele însele au fost touchées cândva. Acum sunt antrenori de gânduri miraculoase. Sunt nişte dădace foarte bune. Ştiu tot despre toate şi toate despre tot.
Sunt „gandurile abatere”. Fiecare abatere stă la păstrare în spaţiul lui din fagure, iar unele dintre ele ies câteodata la plimbare, pe înserat, când moţăie coanele gânduri.
Atunci le prind eu şi le ascult.
Şi fiecare gând, o abatere; şi fiecare abatere, un gând.
Alertă
Alertă
Îmi rod cenuşa şi o silesc să se reintegreze.
Sunt flori de mai,
iar eu le simt în stele.
Smulg orizontul din prăpăstii,
fug printre arborii albaştrii şi zbier: „A năpădit mirosul în lumină!”
Jos, freamătă pământul.
E ceaţă şi-un morman de întuneric alb visează:
Se înaltă şi răstoarnă tiparul
Răcneşte: „E cineva acolo?”
Flori picură pe el şi îl întreabă : „Pentru tine, este?”
Şi ecoul mimează: Este?! Este?!
Îmi rod cenuşa şi o silesc să se reintegreze.
Sunt flori de mai,
iar eu le simt în stele.
Smulg orizontul din prăpăstii,
fug printre arborii albaştrii şi zbier: „A năpădit mirosul în lumină!”
Jos, freamătă pământul.
E ceaţă şi-un morman de întuneric alb visează:
Se înaltă şi răstoarnă tiparul
Răcneşte: „E cineva acolo?”
Flori picură pe el şi îl întreabă : „Pentru tine, este?”
Şi ecoul mimează: Este?! Este?!
"Ea"
« Ea »
Ea mă trezea în fiecare dimineaţă cu ea. Îmi spunea că îi e linişte, că îi e somn, că îi e trăire, că îi e frig de rece, că o stinghereşte trezirea, în sfârşit, lucruri din ăstea care te fac să te simţi ca şi cum te-ai simţi. Se glăsuia în oglindă şi îmi ţintuia pe pereţi replici deşarte cum că, vezi Doamne, iară i-am schimbat oglinda, oglinda cu care se obişnuise şi acum i-am lăsat iară chipul ăsta culegător de mărgele de sticlă în loc. Îmi spunea că s-a săturat să se joace cu mărgelele, că vrea şi ea o mărgeluţă vie, că ar fi jucăria ei preferată în jucare...şi mi-a zis că data viitoare, când mă întorc din creieri, să îi aduc o prăpastie pe care să şi-o prindă în păr, ca atunci când îşi priveşte oglindirea să vadă prăpastia din ea şi să-şi amintească.
Era supărată că frunzele au murit şi de data asta, că i-am luat copacii din faţă ca să vadă pădurea, că i-am şters urma de pas şi timpul de vreme, că am pus-o să meargă invers ca să nu vadă gândurile că am însoţit-o, dar era veselă că am ceţuit-o la timp ca să nu vadă jurul în schimbare. Şi când s-a trezit sus, mi-a miluit trezirea cu veselia-i cântată şi s-a izbit de toate stâncile ca să le spună bună-dimineaţa, dacă tot vor fi vecine...şi le-a invitat după prânz la un ceai ca să le numească. Apoi şi-a deschis sufletul, l-a despachetat, l-a probat să vadă cum îi vine, s-a răsucit pe călcâi în oglindă şi pe-aici îi fu drumul !
Când s-a întors, era muncită de gânduri, s-a dus, s-a spălat pe mâini, şi-a scos linia capului de la mână, şi-a pus linia vieţii în palmă, a făcut ceaiul şi le-a aşteptat pe stânculiţe să le boteze. Au venit înhăinurate, încotoşmănite de piatră, că cică le-a dat târcoale vântul toată ziua. Au stat în vorbă, le-a numit după cum le fu firea, apoi le-a condus până la tărâm şi le-a lăsat de veghe. S-a întors într-o grabă să stea la fereastră şi să mă bântuie cu ea-eu. În cele din urmă a aţipit, mi-a zis să fac linişte, să stau de pază şi să somez orice gând ar veni să se oprească şi să nu o trezească ; iar de nu va vrea, să îl împuşc şi o s-o cheme ea mâine pe moaşa Gândirea să-l nască iar’.
Şi când doarme mi-e şi mie linişte şi stau de vorbă cu tăcerea tăcută. Pun pariu că mâine se trezeşte iară călare pe nădejde şi mai vrea te miri ce ! I-am pus prăpastia în faţa porţii, s-o vadă când s-o trezi şi să şi-o prindă în păr de cu dimineaţă, ca să nu mă mai bată la cap toată ziua cu năluciri de clipă.
Mă gândeam cum ar fi să nu se trezească mâine, să îmi dea concediu de viaţă mâine şi să-mi spună că ne vedem poimâine la aceeaşi oră. Mi-ar fi frig de rece fără ea şi numai pentru o zi. Ea îmi dă numai frisoane, dar nu mă lasă să îngheţ, mă ţine tot timpul în mişcare vie, mă zburdă în suflet, în sfârşit, îmi dă căutare. Şi când o dorm atâta se mai alină şi se mai preface că îmi face o favoare că doarme, şi că doarme numai ca să fie mai trează pentru mine, încât aproape că mi-e drag de ea.
Nu mai departe de ieri îmi spunea că a întâlnit un gând desculţ pe cărăruie, supărat că se închisese ghişeul înainte să apuce el să îşi ia bon pentru programare şi că e şi el bătrân, nu poate să urce în fiecare zi în mansardă, să stea la coadă, să o complimenteze pe tanti Vrerea ca să fie şi el ascultat şi să poată să îşi dea duhul în pace.
Când s-a trezit de cu vreme, şi-a pus linia capului la mână şi a plecat fără să îmi spună când se întoarce şi dacă vine la masă sau va trebui să manânc eu pentru ea. La asfinţit a apărut şi ea răvăşită de gânduri, mi-a zâmbit a recunoştinţă că am mâncat pentru ea ca să nu moară de foame, a urcat în mansardă şi a stat de vorbă cu tanti Vrerea pana in zori.
Apoi s-a întors spre mine, şi-a prins prăpastia în păr, mi-a zâmbit şi şi-a luat locul la fereastră. Iar zâmbetul ? Zâmbetul neviu îi mirosea a potop.
Ea mă trezea în fiecare dimineaţă cu ea. Îmi spunea că îi e linişte, că îi e somn, că îi e trăire, că îi e frig de rece, că o stinghereşte trezirea, în sfârşit, lucruri din ăstea care te fac să te simţi ca şi cum te-ai simţi. Se glăsuia în oglindă şi îmi ţintuia pe pereţi replici deşarte cum că, vezi Doamne, iară i-am schimbat oglinda, oglinda cu care se obişnuise şi acum i-am lăsat iară chipul ăsta culegător de mărgele de sticlă în loc. Îmi spunea că s-a săturat să se joace cu mărgelele, că vrea şi ea o mărgeluţă vie, că ar fi jucăria ei preferată în jucare...şi mi-a zis că data viitoare, când mă întorc din creieri, să îi aduc o prăpastie pe care să şi-o prindă în păr, ca atunci când îşi priveşte oglindirea să vadă prăpastia din ea şi să-şi amintească.
Era supărată că frunzele au murit şi de data asta, că i-am luat copacii din faţă ca să vadă pădurea, că i-am şters urma de pas şi timpul de vreme, că am pus-o să meargă invers ca să nu vadă gândurile că am însoţit-o, dar era veselă că am ceţuit-o la timp ca să nu vadă jurul în schimbare. Şi când s-a trezit sus, mi-a miluit trezirea cu veselia-i cântată şi s-a izbit de toate stâncile ca să le spună bună-dimineaţa, dacă tot vor fi vecine...şi le-a invitat după prânz la un ceai ca să le numească. Apoi şi-a deschis sufletul, l-a despachetat, l-a probat să vadă cum îi vine, s-a răsucit pe călcâi în oglindă şi pe-aici îi fu drumul !
Când s-a întors, era muncită de gânduri, s-a dus, s-a spălat pe mâini, şi-a scos linia capului de la mână, şi-a pus linia vieţii în palmă, a făcut ceaiul şi le-a aşteptat pe stânculiţe să le boteze. Au venit înhăinurate, încotoşmănite de piatră, că cică le-a dat târcoale vântul toată ziua. Au stat în vorbă, le-a numit după cum le fu firea, apoi le-a condus până la tărâm şi le-a lăsat de veghe. S-a întors într-o grabă să stea la fereastră şi să mă bântuie cu ea-eu. În cele din urmă a aţipit, mi-a zis să fac linişte, să stau de pază şi să somez orice gând ar veni să se oprească şi să nu o trezească ; iar de nu va vrea, să îl împuşc şi o s-o cheme ea mâine pe moaşa Gândirea să-l nască iar’.
Şi când doarme mi-e şi mie linişte şi stau de vorbă cu tăcerea tăcută. Pun pariu că mâine se trezeşte iară călare pe nădejde şi mai vrea te miri ce ! I-am pus prăpastia în faţa porţii, s-o vadă când s-o trezi şi să şi-o prindă în păr de cu dimineaţă, ca să nu mă mai bată la cap toată ziua cu năluciri de clipă.
Mă gândeam cum ar fi să nu se trezească mâine, să îmi dea concediu de viaţă mâine şi să-mi spună că ne vedem poimâine la aceeaşi oră. Mi-ar fi frig de rece fără ea şi numai pentru o zi. Ea îmi dă numai frisoane, dar nu mă lasă să îngheţ, mă ţine tot timpul în mişcare vie, mă zburdă în suflet, în sfârşit, îmi dă căutare. Şi când o dorm atâta se mai alină şi se mai preface că îmi face o favoare că doarme, şi că doarme numai ca să fie mai trează pentru mine, încât aproape că mi-e drag de ea.
Nu mai departe de ieri îmi spunea că a întâlnit un gând desculţ pe cărăruie, supărat că se închisese ghişeul înainte să apuce el să îşi ia bon pentru programare şi că e şi el bătrân, nu poate să urce în fiecare zi în mansardă, să stea la coadă, să o complimenteze pe tanti Vrerea ca să fie şi el ascultat şi să poată să îşi dea duhul în pace.
Când s-a trezit de cu vreme, şi-a pus linia capului la mână şi a plecat fără să îmi spună când se întoarce şi dacă vine la masă sau va trebui să manânc eu pentru ea. La asfinţit a apărut şi ea răvăşită de gânduri, mi-a zâmbit a recunoştinţă că am mâncat pentru ea ca să nu moară de foame, a urcat în mansardă şi a stat de vorbă cu tanti Vrerea pana in zori.
Apoi s-a întors spre mine, şi-a prins prăpastia în păr, mi-a zâmbit şi şi-a luat locul la fereastră. Iar zâmbetul ? Zâmbetul neviu îi mirosea a potop.
Balaurul cu 26 de capete
A fost odata un balaur care avea 26 de capete...si cu fiecare cap care ii crestea ajungea mai la cap(at). Se gandea cu spor la asta mai in fiecare zi si mereu isi spunea ca intr-o zi, cand nu o sa ii mai creasca capete va fi prea tarziu ca sa se bucure de asta. Fiecare cap nou e un nou inceput si un nou sfarsit. Isi spunea ca intr-un fel poate e bine ca 'creste cu un cap' in fiecare an. Isi zambea in multele lui 'barbi' si isi spunea: e de bine. Mai un cap, mai o zare, mai o perspectiva noua, mai o noua rasarire. Si intr-o zi, plin de mrejele gandurilor isi aduse aminte vorba aia: "unde nu e cap, vai de picioare". Si atunci isi explica el cu un suras existenta capetelor lui si a celor ca el in genere si se gandi: ce bine e sa fii balaur!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)