Diotima şi omul singuratic

Diotima era ea însăşi mereu;
mai lucidă şi mai penetrantă ca niciodată.
Era dincolo de lume şi de cărări,
de ploaie şi aşezăminte.
Era frumoasă din cale-afară
şi tristă ca o lumină sfântă
Era cuminte ca iarba înainte de marginea serii
şi cultă ca o sfântă.
Se plimba peste tot cu pelerina serii pe ea
Încât ea însăşi era seara.
Diotimei nu-i părea rău de nimic din ce lăsa în urmă
Viaţa era doar o preumblare prin “am fost” şi “sunt”
Semnalizată cu crâmpeie de lumină translucidă
În oameni de ieri şi de azi.
Nu avea niciodată un cuvânt de dojană
despre ce ai făcut sau nu ai făcut;
nici urmă de reproş în voce..
Diotima era aproape înţeleaptă
Şi se ducea după ai ei.
Numai ea ştia ce e în sufletul ei
La fiecare crâmpei pierdut.
Diotima era călăuză pentru singuratici
Îi lua de mână şi le “ trecea cu vederea” orbecăirea
Omul singuratic o iubea
Că-l lăsa în lumea lui
Mereu acolo, mereu de încredere şi mereu pentru el
Şi chiar şi atunci când încă el orbecăia,
Ea-i spunea că e de la lumină
Şi-ntr-o zi lumina va fi în el nestinsă
Căci e dincolo de.....
Şi nici umbră de reproş în vocea ei:
niciodată, nicicând, nicicum
Diotima era una singură:
Iubită, ştiută, cu propriul ei ‘eu’
La fiecare trecere însemna pragul odraslelor bucuroasă
mereu vedea numai departe,
Încât apropierea părea că nici nu există
Ea însăşi o depărtare
prin ieri şi prin azi,
prin aici şi acolo;
părea că e mereu
şi că nici nu a fost.