Omul si muzica

Se spune ca omul a izbavit muzica din el. A lasat-o sa iasa la lumina gatita in strai de sarbatoare. Dar muzica, izbavita, i-a sarutat calcaiele cu infrigurare, caci a eliberat-o de timp. Timpul s-a eliberat de el insusi prin ea; povara a fost inlocuita cu spasmul carliontat al vibrarii in noi si in afara noastra. De atunci sunt trei: omul, muzica si timpul.
Si asta a fost tot.
Apoi, muzica s-a anuntat ca o vraja placuta, caci omul nu mai era singur in timp. Si a inceput sa o placa, pentru ca nu-i mai era frica de el si de tot ceea ce ar putea fi. Se gandea in sinea lui la ea cu recunostinta.
Ea nu se gandea; ea doar era si nu facea decat sa fie. Iar el, stia ca este si ca il urmeaza. Se spune ca il urma pretutindeni. Umbla pe urmele lui deodata cu el si il invaluia, sa nu se loveasca.
Si omul din nou era bucuros ca nu e singur…iar ea din nou…era.
Nu-i spunea nicicand nimic, vazandu-si de ale lui. Pleca in fiecare zi sa caute un asemanator. Si nu gasea…era gol. Erau doar trei, iar timpul era mereu la biserica. El nu vorbea, dar ii lasa sa treaca prin el.
Intr-o zi muzica s-a imbolnavit si nu l-a putut urma. El a continuat sa caute ce nu gasea de unul singur. Mergea in gol si era gol. Nu mai avea nimic, nu se mai avea nici pe el. Ajuns la biserica sa se odihneasca l-a covarsit timpul; l-a ghebosat , l-a biciuit si l-a manat spre alti oameni, razand in hohote. Oamenii s-au uitat la el ca la o naluca.
Atunci s-a intrebat in sinea lui: “ Daca nu sunt decat o amintire, o umbra pierduta in indoiala a vibratiilor pe care le-am intalnit in drumul meu mai inainte de a putea vibra, ca un lemn neslefuit ce eram? “ Si gandul s-a oprit, iar timpul s-a dat la o parte si l-a lasat sa treaca.
Acum stia, nu trebuia sa se mai gandeasca, nu mai avea nevoie de gand, caci doar era.
Se zice ca s-a dus gatit in strai de sarbatoare sa-i sarute calcaiele muzicii cu infrigurare si sa o roage sa-l lase sa o urmeze pretutindeni, caci l-a eliberat de timp.
Si doar erau.

Obisnuinta

Obişnuinţa asta ne omoară..şi ce e mai trist e că ne obişnuim cu tot…fie că vrem, fie că nu…şi în realitate, în afara obişnuinţei suntem singuri. Singuri cu noi.
Iar jurul meu nu este decât realitatea obişnuitului meu şi dacă ceva se schimbă este curând asimilat şi adus în obişnuire…asta ca să poată fi apropriat.
Şi trecem aşa ca nişte târâituri de paşi printre nou şi vechi, printre cunoscut şi uitat, printre familiar şi nedobândit ş.a.m.d.
Dar ne mai amintim oare ce am fost sau ce nu am fost? Când? Înainte să ne fim. Şi o ţinem aşa…din obişnuinţă în obişnuinţă prin intermediul obişnuirii.
Oamenii se deprind cu de toate…şi se transformă în nişte oameni deprinşi. Ca un fir de lână care se deşiră din propriul ghem şi uită ghemul..se deprind să stea deşiraţi faţă de ei şi faţă de alţi oameni.
Îmi aduc aminte albastru de albastrul ce l-am gândit ieri sau de cel pe care ce nu l-am gândit. Şi totul era altfel…totul îmi era altfel sau cel puţin aşa îmi părea.
Şi azi…răsărită in faţa cerului meu stins de albastru gândesc gri…şi albastrul de ieri l-am uitat sau s-a transformat pur şi simplu în gri.

Requiem

Într-un vid ascuns de ape mi-ai luminat calea şi mi-ai păzit liniştea de ea. Iar liniştea s-a speriat de ne-chipul ei uitându-se în oglinda de ape căci era linişte adormită…nu linişte în stare de veghe; şi cerul plângea cu picuri de vânt neuscaţi să-i mai vadă o dată chipul…dar apele neîndurătoare-i turnau adormirea în suflet şi tăcerea în gând.

Derulare

Pe viaţa ce s-a scurs rămân urmele celor ce au trecut prin ea, ca un film voalat înainte de vreme.

Omul urmarit de nor

Un om era urmărit de un nor… , căci primenirea venea de sus în cădere peste gândurile-nfierbântate ale omului nestins. Şi fiinţa îşi căuta umbletul printre frunzele-adormite-n crengi şi prin râpele umblate doar în gând. Şi nu-şi recunoştea…neumbletul, aşa încât toate umbletele răzvrătite i se păreau ca fiind ale lui negreşit. Se recunoştea prin umbletele a tot şi a toate şi credea că toate-s deopotrivă umbletele lui la joacă.
Şi fiinţa umbla fără umblet, crezând că este asemenea cu tot ce vedea..credea când că e un brad, când o ciupercă, când o stâncă, când apa, când vântul, când vreun animal răzleţ….
Într-o zi norul l-a sărutat în creştetul munţilor şi i-a surâs umbletul, iar omul a-nceput să umble ca un om.