Ieri

Ieri te pândeşte de după azi mai cu ciripire veselă de trecut, mai cu orânduirea timpului demut uitat. Mai stă la adăpost pe-un curent care urcă, mai se-ndoaie din rărunchi ca un înţelept, mai zbârnâie-n clopotul urechii drepte-a popas. Te mângâie zbuciumat printre picuri de ploaie şi te fereşte de dorul dor, te-afund-n neant de văpaie şi te-ntoarce-n al meu somn.
Şi fiecare val o apă
Şi fiecare apă o zi.

Mine-eu

Nălucă vulcanică
miraculoasă ca o impresie,
cu zâmbet de rouă de trestie,
unduitoare ieri ca şi azi;
incertă ca o posesie
şi luminoasă ca o zi de post
din nostalgia lui “am fost”,
în cuceriri indice freamătă
nebuloasele priviri teutonice
ale lui „tat tvam asi”…
cu reproşuri aproape legitime
despre absurda forma de mine-eu.

Aceeaşi poveste d-odat’

Îmi stai în cap ca o veghe
şi-mi spui despre mine-eu
ce-am uitat si ce se mai cerne
dar în esenţă acelaşi eseu.

Creaţie să fie musai
şi spirit creator la desert
izbire de nori şi de stele
cu nebunie-n chip de străjer.

Mireasmă a vocii uitate
refren spovedit neîndeajuns
cu vorba molateca-n şoaptă
mă-mpământeneşti de dor nepătruns.

Şi-i vaşnică clipa ce trece
şi-i dulce-amorţirea-n-văpaie
iar soarele mereu începe
aceeaşi poveste d-odat’.