Omul si muzica

Se spune ca omul a izbavit muzica din el. A lasat-o sa iasa la lumina gatita in strai de sarbatoare. Dar muzica, izbavita, i-a sarutat calcaiele cu infrigurare, caci a eliberat-o de timp. Timpul s-a eliberat de el insusi prin ea; povara a fost inlocuita cu spasmul carliontat al vibrarii in noi si in afara noastra. De atunci sunt trei: omul, muzica si timpul.
Si asta a fost tot.
Apoi, muzica s-a anuntat ca o vraja placuta, caci omul nu mai era singur in timp. Si a inceput sa o placa, pentru ca nu-i mai era frica de el si de tot ceea ce ar putea fi. Se gandea in sinea lui la ea cu recunostinta.
Ea nu se gandea; ea doar era si nu facea decat sa fie. Iar el, stia ca este si ca il urmeaza. Se spune ca il urma pretutindeni. Umbla pe urmele lui deodata cu el si il invaluia, sa nu se loveasca.
Si omul din nou era bucuros ca nu e singur…iar ea din nou…era.
Nu-i spunea nicicand nimic, vazandu-si de ale lui. Pleca in fiecare zi sa caute un asemanator. Si nu gasea…era gol. Erau doar trei, iar timpul era mereu la biserica. El nu vorbea, dar ii lasa sa treaca prin el.
Intr-o zi muzica s-a imbolnavit si nu l-a putut urma. El a continuat sa caute ce nu gasea de unul singur. Mergea in gol si era gol. Nu mai avea nimic, nu se mai avea nici pe el. Ajuns la biserica sa se odihneasca l-a covarsit timpul; l-a ghebosat , l-a biciuit si l-a manat spre alti oameni, razand in hohote. Oamenii s-au uitat la el ca la o naluca.
Atunci s-a intrebat in sinea lui: “ Daca nu sunt decat o amintire, o umbra pierduta in indoiala a vibratiilor pe care le-am intalnit in drumul meu mai inainte de a putea vibra, ca un lemn neslefuit ce eram? “ Si gandul s-a oprit, iar timpul s-a dat la o parte si l-a lasat sa treaca.
Acum stia, nu trebuia sa se mai gandeasca, nu mai avea nevoie de gand, caci doar era.
Se zice ca s-a dus gatit in strai de sarbatoare sa-i sarute calcaiele muzicii cu infrigurare si sa o roage sa-l lase sa o urmeze pretutindeni, caci l-a eliberat de timp.
Si doar erau.