Dom' profesor

Dom' profesor era un strapuns al timpului. Al carui timp? Nici el nu mai stia, ca nu-si amintea vreun timp care sa fi fost vreodata al lui. I se parea ca e vreun soi de veteran in ale intamplarilor sau vreun fel de cotropit al sortii inchisa in impersonalul ‘se’. El doar se intampla sa fie pe langa orice sau oricine din jurul lui. Era doar prin raportare, fiind ‘tatal fiului sau’ si era uimit ca ursitoarele i-au ursit un copil ‘al lunii’ caruia el sa-i fie tata. Iluzia lui ‘a fi’ se chema in cazul sau ‘resemnare’ si minunea de a vorbi cu ceilalti se numea propovaduirea intamplarii lui, aproape miraculoasa in subiectivism.

In rest, nici el nu intelegea lumea si nici lumea nu il intelegea pe el. Era prins intr-un fel aproape inecacios de existenta care ii statea mereu aproape tusindu-i in fata si spunandu-i gajait: tu nu poti, tu nu sti ce sa vrei, tie lucrurile doar ti se intampla; si el, ca un copil ascultator, se ducea din nou la colt si mai statea o viata acolo.

In acest caz, resemnarea ii era cea mai draga prietena.

Tipul clasic de: ‘a, nu se poate? Nu-i nicio problema. Mai stau o viata si vin dupa, inainte sa inchideti programul.’