Am fost ieri, azi sunt maine

Ma gandeam intr-o zi cum ar fi sa fiu o ciripitoare necuvantata...
memoria imi increteste fruntea si alunga adierea din minte,
inchid ochii si suspin pe stanca mea, ca o necuvantatoare ciripita ce sunt;

m-am catarat si pe stancile de lilieci, insa erau prea putine si prea plapande,
am mers si pe urmele adulmecate de freamat, dar amintirile nu erau acolo...
apoi am cautat ce uitasem, dar mi-era vant si, mi-am adus aminte cu nostalgie de:
« ne e frica? »
« ne e frica » a fost primul popas adevarat pe suflet, primul popas pe tine si « ne » a ramas mereu, pentru ca, intr-adevar, ne era individual frica.

Am recunoscut cantul norilor inainte de ploaie cum o chemau ca pe o vrajitoare suspendata-n inalt…si mi-am zis ca nu seamana chiar cu al vreascurilor uscate pe foc;
vreascurile erau calde si cu vapaia incetata, dar eu tot le vedeam cum lumineaza frenetic.

Imaginea imi ramanea ca o dispersie difuza si-mi impamantenea sufletul
si totusi, tu de lumina, tu de vapaie, tu de vreasc.

‘nenascutii caini nu mai latrau’, oamenii fusesera de mult stersi in omat, nisipul trecea adiand pasii lui ‘eram acolo’, iar ‘ne’ se preschimba in freamat si umbla de la unul la altul incercand sa se aciueze ca un ravas.

Iar odaia…odaia statea singura in fata hartiei asteptandu-ma sa ma nasc.

De cate ori ma astepta hartia si cat de departe eram in ea;
cuvintele imi alungau inceputul de cand se trezeau si isi fisurau urechile ca sa m-auda mai bine.

Erau multi ochi in incapere si niciunii singuri;
toti asteptau povestea cu ‘a fost odata’ si cu patania nespusa, rezemata in cot
Ele erau tot acolo la barfa si tot alungand vedeniile cu foc.

Iar copilaria m-astepta singura si desculta langa bujori.

Garoafele intinereau si in primavara asta iar parizerul inceta sa mai fie conopida dupa multi ani, isi revendica numele.

Aveam ceva zile la mine cand am inceput sa fiu, dar nu le aveam cu rest, erau numarate.
Si hop….deodata s-a oprit sirul pentru o clipa si a ales intre noi.
Nu stiu cum a ales, insa mereu am avut senzatia ca a ales bine.
Si de-atunci m-am hotarat sa fiu.. ca poate data viitoare m-alege pe mine si poate nu mi-ar placea.

Si fanul ? Fanul era tot pentru bucuria verii si pentru iarba proaspat taiata in picioare.
Copacii inca mai aveau mere iar zambetele erau mereu acolo, dar in alt fel.
Inchiderea se transformase in deschidere iar umbra in zi.
Muntii erau tot ca la inceputuri si aerul la fel de taios,
ulita tot cu pietre si fiecare piatra la locul ei.

Noua eram doar eu, cu fiecare zi ingropata in mine si derulam furibund printre 'ieri'-uri.

Maine-urile prevesteau oare vreme buna ?
Si cate ‘maine-uri’ oi mai vedea ?