Veniţi, poftiţi, le-am zis eu coanelor gânduri. Avem promoţii azi: Promoţii la locuri libere de taifas. Numai să veniţi şi să zumzăiţi cum ştiţi voi mai bine, să nu creadă careva că ăsta e un stup gol. Ba dimpotrivă, e un stup plin de zumzet şi miere.
Şi uite aşa ele s-au aşezat la taifas în capul meu ca la ele acasă. Le place să trăncănească despre una, despre alta, apoi se ceartă, se împacă, ajung la câte o concluzie şi de-odată vine gândul săbiuţă şi strigă: touché!!!... atingând gândul-concluzie drept în buric şi luându-l cu el să îl pună în fagure! Când Coanele Gânduri aud asta, fac linişte o clipă, se minunează, îl aplaudă, spun în gura mare: ce înseamnă să fii şi copil! ....ş-apoi, uitând despre ce vorbeau îşi văd din nou de ale lor, de ca şi cum gândul-touché ar fi doar o „abatere”.
Coanele Gânduri trăncăne mereu, căci ele, sireacele, bătrâne fiind, îşi uită repede taifasul precedent când sunt întrerupte şi o iau mereu de la capăt, mereu cu altceva, inepuizabile ca o zi de post. Oricum ar fi, gândul-touché e mereu acolo să ţipe din toţi rărunchii când le-a scăpat coanelor gânduri vreun gând miraculos, răzleţ. De la sperietură, Coanele Gânduri îşi uită ideea ce l-a făcut pe micuţ să le întrerupă, iar el le fură gândul în săbiuţă şi îl pune în faguri la păstrare. Senilele coane, o iau de la început, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi uite aşa îşi petrec zilele în stup la mine coanele gânduri la dojene interminabile.
Gândurilor „touchées” le place să se joace cu copiii. Ele însele au fost touchées cândva. Acum sunt antrenori de gânduri miraculoase. Sunt nişte dădace foarte bune. Ştiu tot despre toate şi toate despre tot.
Sunt „gandurile abatere”. Fiecare abatere stă la păstrare în spaţiul lui din fagure, iar unele dintre ele ies câteodata la plimbare, pe înserat, când moţăie coanele gânduri.
Atunci le prind eu şi le ascult.
Şi fiecare gând, o abatere; şi fiecare abatere, un gând.
duminică, 12 august 2007
Alertă
Alertă
Îmi rod cenuşa şi o silesc să se reintegreze.
Sunt flori de mai,
iar eu le simt în stele.
Smulg orizontul din prăpăstii,
fug printre arborii albaştrii şi zbier: „A năpădit mirosul în lumină!”
Jos, freamătă pământul.
E ceaţă şi-un morman de întuneric alb visează:
Se înaltă şi răstoarnă tiparul
Răcneşte: „E cineva acolo?”
Flori picură pe el şi îl întreabă : „Pentru tine, este?”
Şi ecoul mimează: Este?! Este?!
Îmi rod cenuşa şi o silesc să se reintegreze.
Sunt flori de mai,
iar eu le simt în stele.
Smulg orizontul din prăpăstii,
fug printre arborii albaştrii şi zbier: „A năpădit mirosul în lumină!”
Jos, freamătă pământul.
E ceaţă şi-un morman de întuneric alb visează:
Se înaltă şi răstoarnă tiparul
Răcneşte: „E cineva acolo?”
Flori picură pe el şi îl întreabă : „Pentru tine, este?”
Şi ecoul mimează: Este?! Este?!
"Ea"
« Ea »
Ea mă trezea în fiecare dimineaţă cu ea. Îmi spunea că îi e linişte, că îi e somn, că îi e trăire, că îi e frig de rece, că o stinghereşte trezirea, în sfârşit, lucruri din ăstea care te fac să te simţi ca şi cum te-ai simţi. Se glăsuia în oglindă şi îmi ţintuia pe pereţi replici deşarte cum că, vezi Doamne, iară i-am schimbat oglinda, oglinda cu care se obişnuise şi acum i-am lăsat iară chipul ăsta culegător de mărgele de sticlă în loc. Îmi spunea că s-a săturat să se joace cu mărgelele, că vrea şi ea o mărgeluţă vie, că ar fi jucăria ei preferată în jucare...şi mi-a zis că data viitoare, când mă întorc din creieri, să îi aduc o prăpastie pe care să şi-o prindă în păr, ca atunci când îşi priveşte oglindirea să vadă prăpastia din ea şi să-şi amintească.
Era supărată că frunzele au murit şi de data asta, că i-am luat copacii din faţă ca să vadă pădurea, că i-am şters urma de pas şi timpul de vreme, că am pus-o să meargă invers ca să nu vadă gândurile că am însoţit-o, dar era veselă că am ceţuit-o la timp ca să nu vadă jurul în schimbare. Şi când s-a trezit sus, mi-a miluit trezirea cu veselia-i cântată şi s-a izbit de toate stâncile ca să le spună bună-dimineaţa, dacă tot vor fi vecine...şi le-a invitat după prânz la un ceai ca să le numească. Apoi şi-a deschis sufletul, l-a despachetat, l-a probat să vadă cum îi vine, s-a răsucit pe călcâi în oglindă şi pe-aici îi fu drumul !
Când s-a întors, era muncită de gânduri, s-a dus, s-a spălat pe mâini, şi-a scos linia capului de la mână, şi-a pus linia vieţii în palmă, a făcut ceaiul şi le-a aşteptat pe stânculiţe să le boteze. Au venit înhăinurate, încotoşmănite de piatră, că cică le-a dat târcoale vântul toată ziua. Au stat în vorbă, le-a numit după cum le fu firea, apoi le-a condus până la tărâm şi le-a lăsat de veghe. S-a întors într-o grabă să stea la fereastră şi să mă bântuie cu ea-eu. În cele din urmă a aţipit, mi-a zis să fac linişte, să stau de pază şi să somez orice gând ar veni să se oprească şi să nu o trezească ; iar de nu va vrea, să îl împuşc şi o s-o cheme ea mâine pe moaşa Gândirea să-l nască iar’.
Şi când doarme mi-e şi mie linişte şi stau de vorbă cu tăcerea tăcută. Pun pariu că mâine se trezeşte iară călare pe nădejde şi mai vrea te miri ce ! I-am pus prăpastia în faţa porţii, s-o vadă când s-o trezi şi să şi-o prindă în păr de cu dimineaţă, ca să nu mă mai bată la cap toată ziua cu năluciri de clipă.
Mă gândeam cum ar fi să nu se trezească mâine, să îmi dea concediu de viaţă mâine şi să-mi spună că ne vedem poimâine la aceeaşi oră. Mi-ar fi frig de rece fără ea şi numai pentru o zi. Ea îmi dă numai frisoane, dar nu mă lasă să îngheţ, mă ţine tot timpul în mişcare vie, mă zburdă în suflet, în sfârşit, îmi dă căutare. Şi când o dorm atâta se mai alină şi se mai preface că îmi face o favoare că doarme, şi că doarme numai ca să fie mai trează pentru mine, încât aproape că mi-e drag de ea.
Nu mai departe de ieri îmi spunea că a întâlnit un gând desculţ pe cărăruie, supărat că se închisese ghişeul înainte să apuce el să îşi ia bon pentru programare şi că e şi el bătrân, nu poate să urce în fiecare zi în mansardă, să stea la coadă, să o complimenteze pe tanti Vrerea ca să fie şi el ascultat şi să poată să îşi dea duhul în pace.
Când s-a trezit de cu vreme, şi-a pus linia capului la mână şi a plecat fără să îmi spună când se întoarce şi dacă vine la masă sau va trebui să manânc eu pentru ea. La asfinţit a apărut şi ea răvăşită de gânduri, mi-a zâmbit a recunoştinţă că am mâncat pentru ea ca să nu moară de foame, a urcat în mansardă şi a stat de vorbă cu tanti Vrerea pana in zori.
Apoi s-a întors spre mine, şi-a prins prăpastia în păr, mi-a zâmbit şi şi-a luat locul la fereastră. Iar zâmbetul ? Zâmbetul neviu îi mirosea a potop.
Ea mă trezea în fiecare dimineaţă cu ea. Îmi spunea că îi e linişte, că îi e somn, că îi e trăire, că îi e frig de rece, că o stinghereşte trezirea, în sfârşit, lucruri din ăstea care te fac să te simţi ca şi cum te-ai simţi. Se glăsuia în oglindă şi îmi ţintuia pe pereţi replici deşarte cum că, vezi Doamne, iară i-am schimbat oglinda, oglinda cu care se obişnuise şi acum i-am lăsat iară chipul ăsta culegător de mărgele de sticlă în loc. Îmi spunea că s-a săturat să se joace cu mărgelele, că vrea şi ea o mărgeluţă vie, că ar fi jucăria ei preferată în jucare...şi mi-a zis că data viitoare, când mă întorc din creieri, să îi aduc o prăpastie pe care să şi-o prindă în păr, ca atunci când îşi priveşte oglindirea să vadă prăpastia din ea şi să-şi amintească.
Era supărată că frunzele au murit şi de data asta, că i-am luat copacii din faţă ca să vadă pădurea, că i-am şters urma de pas şi timpul de vreme, că am pus-o să meargă invers ca să nu vadă gândurile că am însoţit-o, dar era veselă că am ceţuit-o la timp ca să nu vadă jurul în schimbare. Şi când s-a trezit sus, mi-a miluit trezirea cu veselia-i cântată şi s-a izbit de toate stâncile ca să le spună bună-dimineaţa, dacă tot vor fi vecine...şi le-a invitat după prânz la un ceai ca să le numească. Apoi şi-a deschis sufletul, l-a despachetat, l-a probat să vadă cum îi vine, s-a răsucit pe călcâi în oglindă şi pe-aici îi fu drumul !
Când s-a întors, era muncită de gânduri, s-a dus, s-a spălat pe mâini, şi-a scos linia capului de la mână, şi-a pus linia vieţii în palmă, a făcut ceaiul şi le-a aşteptat pe stânculiţe să le boteze. Au venit înhăinurate, încotoşmănite de piatră, că cică le-a dat târcoale vântul toată ziua. Au stat în vorbă, le-a numit după cum le fu firea, apoi le-a condus până la tărâm şi le-a lăsat de veghe. S-a întors într-o grabă să stea la fereastră şi să mă bântuie cu ea-eu. În cele din urmă a aţipit, mi-a zis să fac linişte, să stau de pază şi să somez orice gând ar veni să se oprească şi să nu o trezească ; iar de nu va vrea, să îl împuşc şi o s-o cheme ea mâine pe moaşa Gândirea să-l nască iar’.
Şi când doarme mi-e şi mie linişte şi stau de vorbă cu tăcerea tăcută. Pun pariu că mâine se trezeşte iară călare pe nădejde şi mai vrea te miri ce ! I-am pus prăpastia în faţa porţii, s-o vadă când s-o trezi şi să şi-o prindă în păr de cu dimineaţă, ca să nu mă mai bată la cap toată ziua cu năluciri de clipă.
Mă gândeam cum ar fi să nu se trezească mâine, să îmi dea concediu de viaţă mâine şi să-mi spună că ne vedem poimâine la aceeaşi oră. Mi-ar fi frig de rece fără ea şi numai pentru o zi. Ea îmi dă numai frisoane, dar nu mă lasă să îngheţ, mă ţine tot timpul în mişcare vie, mă zburdă în suflet, în sfârşit, îmi dă căutare. Şi când o dorm atâta se mai alină şi se mai preface că îmi face o favoare că doarme, şi că doarme numai ca să fie mai trează pentru mine, încât aproape că mi-e drag de ea.
Nu mai departe de ieri îmi spunea că a întâlnit un gând desculţ pe cărăruie, supărat că se închisese ghişeul înainte să apuce el să îşi ia bon pentru programare şi că e şi el bătrân, nu poate să urce în fiecare zi în mansardă, să stea la coadă, să o complimenteze pe tanti Vrerea ca să fie şi el ascultat şi să poată să îşi dea duhul în pace.
Când s-a trezit de cu vreme, şi-a pus linia capului la mână şi a plecat fără să îmi spună când se întoarce şi dacă vine la masă sau va trebui să manânc eu pentru ea. La asfinţit a apărut şi ea răvăşită de gânduri, mi-a zâmbit a recunoştinţă că am mâncat pentru ea ca să nu moară de foame, a urcat în mansardă şi a stat de vorbă cu tanti Vrerea pana in zori.
Apoi s-a întors spre mine, şi-a prins prăpastia în păr, mi-a zâmbit şi şi-a luat locul la fereastră. Iar zâmbetul ? Zâmbetul neviu îi mirosea a potop.
Balaurul cu 26 de capete
A fost odata un balaur care avea 26 de capete...si cu fiecare cap care ii crestea ajungea mai la cap(at). Se gandea cu spor la asta mai in fiecare zi si mereu isi spunea ca intr-o zi, cand nu o sa ii mai creasca capete va fi prea tarziu ca sa se bucure de asta. Fiecare cap nou e un nou inceput si un nou sfarsit. Isi spunea ca intr-un fel poate e bine ca 'creste cu un cap' in fiecare an. Isi zambea in multele lui 'barbi' si isi spunea: e de bine. Mai un cap, mai o zare, mai o perspectiva noua, mai o noua rasarire. Si intr-o zi, plin de mrejele gandurilor isi aduse aminte vorba aia: "unde nu e cap, vai de picioare". Si atunci isi explica el cu un suras existenta capetelor lui si a celor ca el in genere si se gandi: ce bine e sa fii balaur!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)