Sezatoare

Ia-ti visul de pe pleoapa si striga-i nesomn de veghe
Ia-ti abisul in maini si uita-te la el de cu vrere
Stai pe propria-ti umbra si vezi de te calca-n priviri
Mergi de te canta-n stratimpuri si vezi de se-aude-n rostiri

Ia un sirag in mana si vezi cate nepasari sunt in el
Vezi daca nisipul de mare e gata pentru castel
Fugi si aduna niste vreascuri si cateva boabe de soare
Cheama pe toata lumea sa vina la sezatoare

Mersul lui ‘de mana’ la plimbare

Asa a inceput mersul iluziei la plimbare pe cerul deschis de un nor . Viata ca insemn al lui ‘ce ai fost’, al lui ‘ce esti’ si al lui ‘ce vei fi' isi spune cuvantul si tu umbli si te vanturi prin ea ca o naluca fara sa te regasesti sau mai bine zis fara sa te gasesti, ca, fiind mereu in mijlocul timpului, in mijlocul campului in care orice camp e o priveliste de orice fel.....
De mana cand inveti sa mananci, cand inveti sa vorbesti, cand inveti sa mergi, cand inveti sa alergi, cand inveti sa razi, sa plangi, sa te bucuri...
De mana prin padure, pe cerul uscat, prin arborii fara crengi...hai sa le desenam crengile, sa poata in/frunzi/flori si ei. Ii banuesc ca daca nu au crengi infloresc la radacina. Cum ar fi un arbore cu frunze si flori la radacina?
De mana prin lanuri, livezi, adieri, cantari de nesomn; de mana prin liliacul inflorit, prin bujorii adormiti, prin cerul stins. Of, si am zis de atata timp sa punem un intrerupator si la cerul asta...
De mana prin dimineata pustie, prin inserarea prea de-cu-vreme, de mana cu toporul la crapatul de ziua...
De mana la rasaritul mugurilor si la venirea iernii....
De mana in loc cu verdeata...

Dom' profesor

Dom' profesor era un strapuns al timpului. Al carui timp? Nici el nu mai stia, ca nu-si amintea vreun timp care sa fi fost vreodata al lui. I se parea ca e vreun soi de veteran in ale intamplarilor sau vreun fel de cotropit al sortii inchisa in impersonalul ‘se’. El doar se intampla sa fie pe langa orice sau oricine din jurul lui. Era doar prin raportare, fiind ‘tatal fiului sau’ si era uimit ca ursitoarele i-au ursit un copil ‘al lunii’ caruia el sa-i fie tata. Iluzia lui ‘a fi’ se chema in cazul sau ‘resemnare’ si minunea de a vorbi cu ceilalti se numea propovaduirea intamplarii lui, aproape miraculoasa in subiectivism.

In rest, nici el nu intelegea lumea si nici lumea nu il intelegea pe el. Era prins intr-un fel aproape inecacios de existenta care ii statea mereu aproape tusindu-i in fata si spunandu-i gajait: tu nu poti, tu nu sti ce sa vrei, tie lucrurile doar ti se intampla; si el, ca un copil ascultator, se ducea din nou la colt si mai statea o viata acolo.

In acest caz, resemnarea ii era cea mai draga prietena.

Tipul clasic de: ‘a, nu se poate? Nu-i nicio problema. Mai stau o viata si vin dupa, inainte sa inchideti programul.’

Balaurul cu 28 de capete

A venit si vremea balaurului sa creasca. In capatul asta nou a ajuns de cand era mic, ca doar viata i s-a iscat ca o ivire plapanda. Si totusi, balaurul nostru era resemnat ca goana dupa suflete se terminase acum cateva capete. Odata cu ‘multi ani traiasca’ s-a trezit mai in randul lumii ca de obicei si si-a insiruit gandurile in cadere peste el. Viata era un vis pentru balaurul focuit; si visul....visul doar era. Asa balaurul a fost pe rand in lumea jocului, in lumea cititului, in lumea scrisului, in lumea muzicii, in lumea plimbarilor campenesti sau paduresti, in lumea poeziilor, in lumea scrisului insiruit ca margele de sticla, in lumea celor putini.
In lumea celor putini ii lipsea veselia si ghidusia unui suflet, caci peste tot unde se uita, erau numai capete, si orice cap, un capat. Intr-o zi, balaurul a deschis fereastra si a vazut un suflet care se juca pe langa el si radea ghidus de multele lui capete; de atunci, balaurul se uita pe fereastra la sufletul ghidus mereu, caci ii aduce bucuria lumii jocului, demult uitata.
Balaurul, infometat de sete, focuia in jur numai privelisti nepamantesti si se perinda prin gandul oamenilor ca o manifestare a aerului primavaratic prin livezi.
Dintre toate si prin toate a ramas urma neinsotita a balaurului fara umbra, deoarece in ungherul cel mai ascuns, unde se impaienjaneau paienjenii ca la ei acasa, balaurul era el: nestiut de nimeni, neiubit de nimeni si neinsauat.
Odata cu capatul cel nou, balaurul a inceput sa se gandeasca la rasariri de viata de ca si cum viata ar fi tot. Si gandul asta ii aducea bucuria si tristetea lui ‘a fost’ si ‘va fi’ deodata, imprizonierandu-l in gand.
Daca ii era frica balaurului? De cele mai multe ori, nu. De cele mai putine ori, da; ca doar era si el balaur si, ca orice balaur, ar fi putut constata intr-o zi ca are balaurul lui. Oricum ar fi, era de nedescris de intristat in aceste zile ca viata trece, ca timpul merge si ca el este si va fi in cel mai bun caz un balaur perindat prin soarta.
Si asa veghea cu multele lui capete la cercul lui ‘intotdeauna’ si la uimirea lui ‘a fi’.