Viata

Viata e un reflex, cand e.

Uitare

Din nimic, rasare luna si se aduna inspre casa
Ca un pas intins in ceata…ma adun spre dimineata.
Trist visez la zori albastre
Mai plapande, mai cu soare
Tot ce vad si imi apare…
E uitare…si uitare.

Un fior impinge umbra mai incolo, mai cu viata
Si-mi tresalta-un ac din suflet
Sa fiu azi; sa uit, sa-nlatur
….ce n-am fost in alta viata.

Pe meleaguri osandite se strecoara-n cant visarea
Si alunga ca o boare nepasarea si uitarea.
As fi fost, dar azi nu-i maine.
Nu-i poveste sa rasune ca un vis trezit devreme,
Ca o vorba scrijelita de durere si nevrere.
Si asa, pe rand, apare:
Tot ce vad si-mi vine-n suflet…
E uitare…si uitare.

'Maestrul si Margareta'

Mirosi ca o clipa de neant inchisa-ntr-o vorba
Vibrezi ca o pajiste de margaritar cu gura sloboda
Te-ntinzi nefiresc de umbros peste mine
Si m-amagesti c-o lectura-n proza…sau poate-n poezie.

Imi insiri cuvintele sa se zvinte
de roua de cu dimineata si de lucruri sfinte
Imi vorbesti a mine cu joaca
Si ma-ncrustezi adanc in tacerea de piatra.

Ma umbli fara de ocara,
cu-n strop de intelegere si cu oarecare teama
Te uiti la mine ca la un giulgiu viu
Si nu ma lasi sa fiu in pustiu.

Poveste

Ochii tai mari imi zambeau a ploaie,
viata parea o idee miscata din timp,
iar sufletul statea rasfrant sa se anime.
Palariile zambeau prosteste acelasi « tu »
iar oamenii fugeau mai departe nebunatici pe cararile desenate.

Curcubeul se lovea de nori,
basmele suradeau aceeasi clipa,
« Of » statea tot in carte gata sa fie chemat
iar gaina umbla tot pe carari de munte.

Invaluirea din cap spunea aceeasi poveste,
arcanul ramanea mereu inghetat,
melodiile se prapadeau de ras in vasnice soapte trecute,
iar notele se buluceau in bucati pierdute in minte.

Aripile zornaiau a fulgi stinsi
si ciorile croncaneau a negru.

Peste toate rasfrangerile astea de clipa
ma brazda din cand cate o ancora peste creier
de ca si cum eram nisipul de la mal.

Asa se mai incrusta o ancora ca un gand
In ochii tai negri de nea care nu mai clipeau.

obsession

http://www.youtube.com/watch?v=Ludxpkyrab0

Apa

La marginea apei dorm.
Aud strigatul ei de ajutor,
dar stau si dorm.

In cele din urma,
ma scol sa o salvez
caci spune ca se-neaca.

Ma arunc in ea cu pace
s-atunci eu ma inec in ea
si ea in mine.


scrisa in 2000

Memoria macilor

Ploua cu picurii pasilor tai
In calea luminata de fiecare stea stinsa
Si roua lacteii imi impovara schitul
cu negura noptii tale aprinsa

Cu fiecare respiratie mai aproape adusa de gura
Ma impamanteneam eu mai aproape de tine
Si-n fiecare aripa stinsa
Ma-nvolburam ca o stihie

Macii zambeau din memorie
Un asezamant de mult uitat
Si-n fiecare soapta fara voie
Era un cuvant neimbracat

Iar eu ? Eu cantam

Am fost ieri, azi sunt maine

Ma gandeam intr-o zi cum ar fi sa fiu o ciripitoare necuvantata...
memoria imi increteste fruntea si alunga adierea din minte,
inchid ochii si suspin pe stanca mea, ca o necuvantatoare ciripita ce sunt;

m-am catarat si pe stancile de lilieci, insa erau prea putine si prea plapande,
am mers si pe urmele adulmecate de freamat, dar amintirile nu erau acolo...
apoi am cautat ce uitasem, dar mi-era vant si, mi-am adus aminte cu nostalgie de:
« ne e frica? »
« ne e frica » a fost primul popas adevarat pe suflet, primul popas pe tine si « ne » a ramas mereu, pentru ca, intr-adevar, ne era individual frica.

Am recunoscut cantul norilor inainte de ploaie cum o chemau ca pe o vrajitoare suspendata-n inalt…si mi-am zis ca nu seamana chiar cu al vreascurilor uscate pe foc;
vreascurile erau calde si cu vapaia incetata, dar eu tot le vedeam cum lumineaza frenetic.

Imaginea imi ramanea ca o dispersie difuza si-mi impamantenea sufletul
si totusi, tu de lumina, tu de vapaie, tu de vreasc.

‘nenascutii caini nu mai latrau’, oamenii fusesera de mult stersi in omat, nisipul trecea adiand pasii lui ‘eram acolo’, iar ‘ne’ se preschimba in freamat si umbla de la unul la altul incercand sa se aciueze ca un ravas.

Iar odaia…odaia statea singura in fata hartiei asteptandu-ma sa ma nasc.

De cate ori ma astepta hartia si cat de departe eram in ea;
cuvintele imi alungau inceputul de cand se trezeau si isi fisurau urechile ca sa m-auda mai bine.

Erau multi ochi in incapere si niciunii singuri;
toti asteptau povestea cu ‘a fost odata’ si cu patania nespusa, rezemata in cot
Ele erau tot acolo la barfa si tot alungand vedeniile cu foc.

Iar copilaria m-astepta singura si desculta langa bujori.

Garoafele intinereau si in primavara asta iar parizerul inceta sa mai fie conopida dupa multi ani, isi revendica numele.

Aveam ceva zile la mine cand am inceput sa fiu, dar nu le aveam cu rest, erau numarate.
Si hop….deodata s-a oprit sirul pentru o clipa si a ales intre noi.
Nu stiu cum a ales, insa mereu am avut senzatia ca a ales bine.
Si de-atunci m-am hotarat sa fiu.. ca poate data viitoare m-alege pe mine si poate nu mi-ar placea.

Si fanul ? Fanul era tot pentru bucuria verii si pentru iarba proaspat taiata in picioare.
Copacii inca mai aveau mere iar zambetele erau mereu acolo, dar in alt fel.
Inchiderea se transformase in deschidere iar umbra in zi.
Muntii erau tot ca la inceputuri si aerul la fel de taios,
ulita tot cu pietre si fiecare piatra la locul ei.

Noua eram doar eu, cu fiecare zi ingropata in mine si derulam furibund printre 'ieri'-uri.

Maine-urile prevesteau oare vreme buna ?
Si cate ‘maine-uri’ oi mai vedea ?

Ciocanitorile

Ma intreb daca stii ca te iubesc de ca si cum iubirea in sine ar fi ceva….si inca ceva demn de luat in seama

Ma intreb daca sunt din nou si m-am apropiat de ‘exist’ inca putin, macar cu o rafala de vant sa fiu mai in fata

Ma intreb daca imi auzi gandurile care-mi ciocane creierul ca niste ciocanitori infometate…
de parca ciocanitorilor le-ar fi foame de ganduri vreodata

Si daca ai putea auzi…oare cum ar fi ?

Ma intreb daca stii ca sunt insemnata ca o clipa de veghe ramasa intru inceput
Sau daca stii ca razele s-au scurs prin azi la fel ca si prin ieri, muiate-n clipa

Ma intreb ce as face daca m-as trezi uitata in timp
mi-ar fi frig sau mi-ar fi tarziu

Ma intreb daca m-ai uitat sau daca ai sa ma uiti vreodata

Diotima şi omul singuratic

Diotima era ea însăşi mereu;
mai lucidă şi mai penetrantă ca niciodată.
Era dincolo de lume şi de cărări,
de ploaie şi aşezăminte.
Era frumoasă din cale-afară
şi tristă ca o lumină sfântă
Era cuminte ca iarba înainte de marginea serii
şi cultă ca o sfântă.
Se plimba peste tot cu pelerina serii pe ea
Încât ea însăşi era seara.
Diotimei nu-i părea rău de nimic din ce lăsa în urmă
Viaţa era doar o preumblare prin “am fost” şi “sunt”
Semnalizată cu crâmpeie de lumină translucidă
În oameni de ieri şi de azi.
Nu avea niciodată un cuvânt de dojană
despre ce ai făcut sau nu ai făcut;
nici urmă de reproş în voce..
Diotima era aproape înţeleaptă
Şi se ducea după ai ei.
Numai ea ştia ce e în sufletul ei
La fiecare crâmpei pierdut.
Diotima era călăuză pentru singuratici
Îi lua de mână şi le “ trecea cu vederea” orbecăirea
Omul singuratic o iubea
Că-l lăsa în lumea lui
Mereu acolo, mereu de încredere şi mereu pentru el
Şi chiar şi atunci când încă el orbecăia,
Ea-i spunea că e de la lumină
Şi-ntr-o zi lumina va fi în el nestinsă
Căci e dincolo de.....
Şi nici umbră de reproş în vocea ei:
niciodată, nicicând, nicicum
Diotima era una singură:
Iubită, ştiută, cu propriul ei ‘eu’
La fiecare trecere însemna pragul odraslelor bucuroasă
mereu vedea numai departe,
Încât apropierea părea că nici nu există
Ea însăşi o depărtare
prin ieri şi prin azi,
prin aici şi acolo;
părea că e mereu
şi că nici nu a fost.

Miraculosul tu

Apari în gând fără de grai
şi-mi stai în minte ca un scai
pe urme reci şi străvezii
îmi vii şi-mi treci, oriunde-ai fi.

Te rog să stai şi să privesti
amorul vieţii din poveşti
şi să mă-ntrebi muiat de joc :
eşti tu un înger plin de foc ?

Miraculosul tu e-n-toate
în umbra verde de pe spate
în clipa mea închisă-n faţă
în ridul de cu dimineaţă.

Refren:

în gând te cuprind
în suflet te sting
în alb ma întind
şi te privesc cu zbor.

Ieri

Ieri te pândeşte de după azi mai cu ciripire veselă de trecut, mai cu orânduirea timpului demut uitat. Mai stă la adăpost pe-un curent care urcă, mai se-ndoaie din rărunchi ca un înţelept, mai zbârnâie-n clopotul urechii drepte-a popas. Te mângâie zbuciumat printre picuri de ploaie şi te fereşte de dorul dor, te-afund-n neant de văpaie şi te-ntoarce-n al meu somn.
Şi fiecare val o apă
Şi fiecare apă o zi.

Mine-eu

Nălucă vulcanică
miraculoasă ca o impresie,
cu zâmbet de rouă de trestie,
unduitoare ieri ca şi azi;
incertă ca o posesie
şi luminoasă ca o zi de post
din nostalgia lui “am fost”,
în cuceriri indice freamătă
nebuloasele priviri teutonice
ale lui „tat tvam asi”…
cu reproşuri aproape legitime
despre absurda forma de mine-eu.

Aceeaşi poveste d-odat’

Îmi stai în cap ca o veghe
şi-mi spui despre mine-eu
ce-am uitat si ce se mai cerne
dar în esenţă acelaşi eseu.

Creaţie să fie musai
şi spirit creator la desert
izbire de nori şi de stele
cu nebunie-n chip de străjer.

Mireasmă a vocii uitate
refren spovedit neîndeajuns
cu vorba molateca-n şoaptă
mă-mpământeneşti de dor nepătruns.

Şi-i vaşnică clipa ce trece
şi-i dulce-amorţirea-n-văpaie
iar soarele mereu începe
aceeaşi poveste d-odat’.

Gândurile balaurului cu 29 de capete

Balaurul cu 29 de capete a fost întrebat cine este....ş-atunci s-a uitat în "împrejur", şi-a înălţat capetele spre cer ş-a focuit a duşmănie: de ce nu eşti aici să răspunzi? De ce m-ai lăsat aici să spun eu ceva ce nu ştiu....ş-apoi, senil şi imaculat şi-a spus din nou pentru a 29-a oara: "care eu? cine eu? ...eu nimeni."

Cine eşti tu?.. e o intrebare grea. Poţi răspunde poate la cum eşti, la modalităţi ale manifestării tale, la arătări ale „tinelui”, la variaţiuni pe o tema dată sau inventată, la multe....dar la "cine eşti"?....de ca şi cum ai şti sau de ca şi cum ar trebui să ştii. Poate sunt o mâncare bine făcută sau prost făcută cu nişte ingrediente culese şi presărate într-o proporţie pe care cine ştie cine o ştie...sunt un parfum al lucrătorului din afara timpului..poate toţi suntem nişte mâncăruri, parfumuri, miresme poate ale ‚a fi-ului’ fiecăruia pe care nici el nu îl stie, doar îl intuieşte şi simte din când în când;

Cine esti când te arunci, când te pierzi ca o nălucă printre supravieţuirile lui „a fi eu”, cine eşti când râzi, sau plângi, cine e cel/cea care râde sau plânge din tine, cu tine sau de tine?

Cine răzbate din timp in timp din adancuri rânjind la tine că nu a fost aşa, că nu ai făcut, că nu ai uimit, ca nu ai transpus, că ....nu eşti tu. Cine e continuitatea ta în timp şi spaţiu...câţi de ‚cine’ sunt în fiecare 'tine', câţi alţi ‘cine’ mai sunt ca tine sau câţi au fost sau vor fi.

Cine eşti tu cand nu vrei să fii, cine eşti când dormi, când iţi răzbate "cinele" pe nas sau pe ochi, ca să-i dea peste ochi un răgaz al muritorului ‘tu’, cine e cel care vrea să vadă dinăuntrul tău...

Cine nu-ţi dă linişte şi de ce, cine mă afundă oare în netimp, în nespatiu, ca ocup şi eu un colţişor doar al vastului ‘mine’ mai răsfrânt şi mai de cu vrere.
Cine eşti când nu ai aer, când nu poti să fii, când nu mai ai loc în tine; ce faci cand nu mai ai loc în tine...pleci? te muţi? îti iei altceva...sau pur şi simplu tragi mai mult aer în piept şi oftezi.

Şi uite aşa râde agonia minţii de tine ca un acord de voinţă de nemult spus, că doar tu eşti mintea ta şi tot ce vine la pachet cu ea. Îţi trebuie multă voinţă să respiri. De-aia în fiecare an balaurilor le creşte câte un capăt nou.
Cât mai am...cum e vorba aia...follow the white rabbit...de ca şi cum iepurii ştiu unde se duc...