Ciocanitorile

Ma intreb daca stii ca te iubesc de ca si cum iubirea in sine ar fi ceva….si inca ceva demn de luat in seama

Ma intreb daca sunt din nou si m-am apropiat de ‘exist’ inca putin, macar cu o rafala de vant sa fiu mai in fata

Ma intreb daca imi auzi gandurile care-mi ciocane creierul ca niste ciocanitori infometate…
de parca ciocanitorilor le-ar fi foame de ganduri vreodata

Si daca ai putea auzi…oare cum ar fi ?

Ma intreb daca stii ca sunt insemnata ca o clipa de veghe ramasa intru inceput
Sau daca stii ca razele s-au scurs prin azi la fel ca si prin ieri, muiate-n clipa

Ma intreb ce as face daca m-as trezi uitata in timp
mi-ar fi frig sau mi-ar fi tarziu

Ma intreb daca m-ai uitat sau daca ai sa ma uiti vreodata

Diotima şi omul singuratic

Diotima era ea însăşi mereu;
mai lucidă şi mai penetrantă ca niciodată.
Era dincolo de lume şi de cărări,
de ploaie şi aşezăminte.
Era frumoasă din cale-afară
şi tristă ca o lumină sfântă
Era cuminte ca iarba înainte de marginea serii
şi cultă ca o sfântă.
Se plimba peste tot cu pelerina serii pe ea
Încât ea însăşi era seara.
Diotimei nu-i părea rău de nimic din ce lăsa în urmă
Viaţa era doar o preumblare prin “am fost” şi “sunt”
Semnalizată cu crâmpeie de lumină translucidă
În oameni de ieri şi de azi.
Nu avea niciodată un cuvânt de dojană
despre ce ai făcut sau nu ai făcut;
nici urmă de reproş în voce..
Diotima era aproape înţeleaptă
Şi se ducea după ai ei.
Numai ea ştia ce e în sufletul ei
La fiecare crâmpei pierdut.
Diotima era călăuză pentru singuratici
Îi lua de mână şi le “ trecea cu vederea” orbecăirea
Omul singuratic o iubea
Că-l lăsa în lumea lui
Mereu acolo, mereu de încredere şi mereu pentru el
Şi chiar şi atunci când încă el orbecăia,
Ea-i spunea că e de la lumină
Şi-ntr-o zi lumina va fi în el nestinsă
Căci e dincolo de.....
Şi nici umbră de reproş în vocea ei:
niciodată, nicicând, nicicum
Diotima era una singură:
Iubită, ştiută, cu propriul ei ‘eu’
La fiecare trecere însemna pragul odraslelor bucuroasă
mereu vedea numai departe,
Încât apropierea părea că nici nu există
Ea însăşi o depărtare
prin ieri şi prin azi,
prin aici şi acolo;
părea că e mereu
şi că nici nu a fost.

Miraculosul tu

Apari în gând fără de grai
şi-mi stai în minte ca un scai
pe urme reci şi străvezii
îmi vii şi-mi treci, oriunde-ai fi.

Te rog să stai şi să privesti
amorul vieţii din poveşti
şi să mă-ntrebi muiat de joc :
eşti tu un înger plin de foc ?

Miraculosul tu e-n-toate
în umbra verde de pe spate
în clipa mea închisă-n faţă
în ridul de cu dimineaţă.

Refren:

în gând te cuprind
în suflet te sting
în alb ma întind
şi te privesc cu zbor.

Ieri

Ieri te pândeşte de după azi mai cu ciripire veselă de trecut, mai cu orânduirea timpului demut uitat. Mai stă la adăpost pe-un curent care urcă, mai se-ndoaie din rărunchi ca un înţelept, mai zbârnâie-n clopotul urechii drepte-a popas. Te mângâie zbuciumat printre picuri de ploaie şi te fereşte de dorul dor, te-afund-n neant de văpaie şi te-ntoarce-n al meu somn.
Şi fiecare val o apă
Şi fiecare apă o zi.

Mine-eu

Nălucă vulcanică
miraculoasă ca o impresie,
cu zâmbet de rouă de trestie,
unduitoare ieri ca şi azi;
incertă ca o posesie
şi luminoasă ca o zi de post
din nostalgia lui “am fost”,
în cuceriri indice freamătă
nebuloasele priviri teutonice
ale lui „tat tvam asi”…
cu reproşuri aproape legitime
despre absurda forma de mine-eu.

Aceeaşi poveste d-odat’

Îmi stai în cap ca o veghe
şi-mi spui despre mine-eu
ce-am uitat si ce se mai cerne
dar în esenţă acelaşi eseu.

Creaţie să fie musai
şi spirit creator la desert
izbire de nori şi de stele
cu nebunie-n chip de străjer.

Mireasmă a vocii uitate
refren spovedit neîndeajuns
cu vorba molateca-n şoaptă
mă-mpământeneşti de dor nepătruns.

Şi-i vaşnică clipa ce trece
şi-i dulce-amorţirea-n-văpaie
iar soarele mereu începe
aceeaşi poveste d-odat’.

Gândurile balaurului cu 29 de capete

Balaurul cu 29 de capete a fost întrebat cine este....ş-atunci s-a uitat în "împrejur", şi-a înălţat capetele spre cer ş-a focuit a duşmănie: de ce nu eşti aici să răspunzi? De ce m-ai lăsat aici să spun eu ceva ce nu ştiu....ş-apoi, senil şi imaculat şi-a spus din nou pentru a 29-a oara: "care eu? cine eu? ...eu nimeni."

Cine eşti tu?.. e o intrebare grea. Poţi răspunde poate la cum eşti, la modalităţi ale manifestării tale, la arătări ale „tinelui”, la variaţiuni pe o tema dată sau inventată, la multe....dar la "cine eşti"?....de ca şi cum ai şti sau de ca şi cum ar trebui să ştii. Poate sunt o mâncare bine făcută sau prost făcută cu nişte ingrediente culese şi presărate într-o proporţie pe care cine ştie cine o ştie...sunt un parfum al lucrătorului din afara timpului..poate toţi suntem nişte mâncăruri, parfumuri, miresme poate ale ‚a fi-ului’ fiecăruia pe care nici el nu îl stie, doar îl intuieşte şi simte din când în când;

Cine esti când te arunci, când te pierzi ca o nălucă printre supravieţuirile lui „a fi eu”, cine eşti când râzi, sau plângi, cine e cel/cea care râde sau plânge din tine, cu tine sau de tine?

Cine răzbate din timp in timp din adancuri rânjind la tine că nu a fost aşa, că nu ai făcut, că nu ai uimit, ca nu ai transpus, că ....nu eşti tu. Cine e continuitatea ta în timp şi spaţiu...câţi de ‚cine’ sunt în fiecare 'tine', câţi alţi ‘cine’ mai sunt ca tine sau câţi au fost sau vor fi.

Cine eşti tu cand nu vrei să fii, cine eşti când dormi, când iţi răzbate "cinele" pe nas sau pe ochi, ca să-i dea peste ochi un răgaz al muritorului ‘tu’, cine e cel care vrea să vadă dinăuntrul tău...

Cine nu-ţi dă linişte şi de ce, cine mă afundă oare în netimp, în nespatiu, ca ocup şi eu un colţişor doar al vastului ‘mine’ mai răsfrânt şi mai de cu vrere.
Cine eşti când nu ai aer, când nu poti să fii, când nu mai ai loc în tine; ce faci cand nu mai ai loc în tine...pleci? te muţi? îti iei altceva...sau pur şi simplu tragi mai mult aer în piept şi oftezi.

Şi uite aşa râde agonia minţii de tine ca un acord de voinţă de nemult spus, că doar tu eşti mintea ta şi tot ce vine la pachet cu ea. Îţi trebuie multă voinţă să respiri. De-aia în fiecare an balaurilor le creşte câte un capăt nou.
Cât mai am...cum e vorba aia...follow the white rabbit...de ca şi cum iepurii ştiu unde se duc...