Mama

Mama este ea, cea care există în mine prin voia ta.
Eu sunt sămânţa ce răsare dintr-o floare
ce împodobeşte viaţa şi moartea.

Gândul ei înseamnă iubire.
Dorul, sete.
Privirea, înţelepciunea ascunsă a tainei.
Mâna, adevărul credinţei.

Ea este gândul,
iar eu sunt izbăvirea lui în lume;
Mama visează,
şi visul prinde viaţă.

Este sublima revelaţie a firii
ce-mi umple sufletul
şi mi-l îmbracă
în strai de sărbătoare.

Icar

Aveam un har,
dar în zadar,
căci eu nu vedeam în el,
decât un simplu trofeu.

Visam să zbor,
dar aripile mi-au crăpat;
s-au întristat, căci am ratat
un nou avânt.

Aveam un dor,
dar l-am uitat
şi când l-am revăzut
nu l-am recunoscut,
căci eram lut.

Eu

La izvorul cunoaşterii e lume multă
şi toţi stau la coadă.
Trec şi eu printre ei,
dar ei par să nu mă vadă.
Ajung în faţă şi îl întreb pe om,
gata să moară lângă apă,
-căci nu vedea izvorul-
“Nu vă supăraţi, mă cunoaşteţi?”
Şi el moare.

Mireasa clipa

Nu stiu ce vreau si-ncotro s-o-apuc. Nu stiu ce sunt si-ncotro sa urc. Oare toate varfurile duc spre cer ? Oare toate scarile pre-merg spre el? M-am saturat de « cum »-uri care se zbat in posibilitate. M-am saturat sa alunec pe mine ca si cum nu as fi. Vreau sa uit povestea lui « ca si cum nu ar fi cu putinta ». M-am saturat sa-mi aleg alegerea. Vreau sa ma stabilesc in imposibilitate ; sa ma impamantenesc. Vreau « ce »-uri de popas. Am sa-mi pun pietre pe drum ca sa stiu unde am ramas ; sa pot sa-mi trag sufletul, sa-l iau cu mine ; vreau sa strangulez chipa in loc si sa zic :asta ! S-o arat cu degetul si sa zic : pe asta o vreau. Asta vreau sa fie clipa mea de acum incolo. Si cand ma uit in urma, in urma mea, sa-i vad fata si sa-mi zic : nici nu puteam alege alta. M-am saturat sa-mi stea clipa in loc si sa zica : ceasul nu bate pentru tine. Iarasi ai fost mai rapida decat timpul . Ia-o inapoi si va intalniti la « unde v-ati intalnit ultima data ».
M-am saturat de netrairea traita.
Si timpul asta nu mai vine odata ! Parca ar avea 100 de ani. Asa il astept si zic la toata lumea : nu mi-a venit timpul. Il astept ! De ce « il » ? De ce nu « o » ? Daca vine cu clipa si daca din cauza ei a intarziat iara, de data asta o strangulez. Nu-mi mai scapa. O opresc eu in loc ! Mireasa clipa, niciodata nu e gata la timp. Si cand e, nu e ea.
Of, vale de deal ce-mi esti ! Fatuta fara de inceput. Cine sa mi te mai inteleaga ? Ce ma fac eu cu tine ?
Cine mi te-a dat mie n-a stiut ce face.
Hai s-o luam din loc, se intuneca si trebuie sa ajungem la « unde ne-am intalnit ultima data ».

Glasul nimfelor

Într-o zi am să-ţi scutur cenuşa-n prispă
ş-am să te-ntorn în gând: “mă aminteşti?”
Iar tu ai să te pierzi în vânt
şi-ai să adulmeci glasul meu
ca pe-un blestem adus de nimfe.

Or să te salte-n chip de vis,
or să te cheme-n paraclis,
or să-ţi îngâne vaietul amăgitor,
şi-or să-ţi şoptească al meu dor.

Or să-ţi rostească-n desfătare
strigarea fără de strigare
chemarea fără de chemare
şi viaţa fără de uitare.

Au să te strige-n huluituri de neoameni,
şi-or să te-alunge-n hore printre ramuri,
cu chiote si plânsete de bocitoare,
cu larmă şi glasuri de vânătoare,
îţi vor cânta a sărbătoare
pân’ te-or azvârli în urlătoare
şi te-or duce la pierzare.


Cu joc sacru de judecată
vântoasele te-or scălda-n apă
şi ţi-or hui în chip de cânt
chemarea-mi dulce spre mormânt.

Viu

Într-un vid ascuns de ape mi-ai luminat calea şi mi-ai păzit liniştea de ea. Iar liniştea s-a speriat de ne-chipul ei uitându-se în oglinda de ape căci era linişte adormită…nu linişte în stare de veghe; şi cerul plângea cu picuri de vânt neuscaţi să-i mai vadă o dată chipul…dar apele neîndurătoare-i turnau adormirea în suflet şi tăcerea în gând.

Strop de jur

În fantasma viului ce a trecut stă priponită soarta
şi-şi plânge tinereţea fără plac;
şi dor de vânt se-aştern în umbră
cu dor de drag fără păcat.

Pare-mi că-mi joci în joacă
Prin vuiet de piatră
Cu setea blândă de-a jocul
Ce-mi semăna apoi sorocul.

Zboară-mi zborul de zbor
Uită-mă în fior
Cântă-mi picătura-n strună
Şi-mi urează joc de lună
Pe pământ.

Baba Oarba

Merg pasul invers şi-mi caut vârsta în prag.
Îmi zic: S-o fi împiedicat la trecere
şi o fi rămas între “am fost” şi “sunt”.
Şi-mi caut clipa spânzurată între “am fost” şi “sunt” s-o pun la zvântat;
aşa, ca să nu ne mai jucăm de-a Baba Oarba.
Din cauza ei nu am chip.
Nimeni nu ştie de sunt sau nu sunt;
Nici eu nu ştiu.
Dar de s-o întâmpla să fiu, vreau să mă am la mine.
Aşa că, de “sunt”, îl iau şi pe “am fost” cu mine.
Îl zvânt şi îl port pe dedesubt.
Aşa sunt linia între am fost şi sunt;
am toate straiele la mine
şi de o fi să nu mai fiu…rămân straiele.
E lucru mare sa fii îmbrăcat!

Om de veghe

Omul cioplit în gând
îmi deapănă fără-de vorba în picurul de ploaie.


Omul scrijelit în lumina neîncepută
abuă nerostirea sub lespedea de apă.


Omul uitat în mine mi-i veghează pe ceilalţi doi.

Poem

Am sădit soarta în pas
pe umbra lăsată în ceas,
pe zborul lăsat fără dor,
pe jaletul fără fuior.

În glasul fără pripas
am meşterit un plevas
din aspru vaiet de cânt,
din sunet de rouă pe gând.

Îţi dor un adânc neascuns
îţi zac un avânt nepătruns
îţi umblu neaua în vis
îţi scutur neantu-n abis.

În cerc răscolit mă-mpletesc
în suflet de vânt mă vuiesc
în albul ce-atârnă în zi,
în sufletele-a doi copii.

Azi-copilul

Un copil doarme într-o alinare ferit de ieri, de azi şi chiar de mâine.
Un copil este mereu în azi iar azi rămâne mereu pentru el azi-copilul.
Azi-copilul trăieşte mereu în azi şi nu ajunge niciodată-n mâine, mâine, care-I ziua oamenilor mari.
Şi dacă-ar fi s-ajungă, azi-copilul ar ajunge cu ochii închişi..

Arcan

Scutul meu e tăcerea;
tăcerea care nu s-a născut.
Vorba mea e durerea mocnită in jar de smochin.
Viul meu e pătruns de şoapta adormită-a neviului,
iar răsuflarea mea e adierea timpului.

Ascund în mine împietrirea pietrelor,
scâncetul munţilor la naştere,
vântul ce ne bântuie
şi timpul furat de vreme;

ascund în mine veşnicul “lângă mine”.

Fi-mi

Fi-mi un arbore cu plecăciune
care rugăciunea-şi spune;

fi-mi un noroc fără vorbă
care-mi tace şi aprobă;

fi-mi un înger înnoptat în mine
care a uitat de sine;

fi-mi o agonie-n ramuri,
fi-mi un abis între valuri,
fi-mi un nimb prealăudat,
fi-mi un dor necuvântat.

Fi-mi tu, fiindu-mi.

Nostalgie

Aerul furat în somn
m-a făcut să mă întorn
spre busuiocul adormit în mir
spre pacea mea de trandafir.

Tâlcul vorbei ce-a trecut
şi-a prins şoapta-n început
în nelămurirea mea
şi nemărginirea ta.

Urare

Pare-mi că-mi joci în joacă
prin vuiet de piatră
cu setea blândă de-a jocul
ce-mi dojenea nenorocul.

Zboară-mi zborul de zbor,
uită-mă în fior,
cântă-mi picătura-n strună
şi-mi urează joc de lună
pe pământ.

Lacrimosa

O lacrimă răsare în suflet
umplându-mi pocalul cu viaţă.

O cale-mi arată neştirea
şi-mi varsă-n pridvor menirea de a fi eu.

Iar eu sunt tot;
tot ce-a mai rămas din mine.

De sine

Mi-am amintit ce e nonfirea
şi mi-am încredinţat vădirea
în urletul exterior de sine
şi spovedirea gândului în mine.

Mi-am ciopârţit povara cu satârul
şi mi-am ascuns din nou hatârul
în praf duios de prea albastru
şi-n străluciri ca un dezastru.

Mi-am răscolit şi nemişcatul
şi-am rupt din capăt neumblatul
pentru a mai merge şi-altădată

La bucuria din odată.

Amintire

Şi creanga ce s-a rupt e tot din pom,
chiar dacă pomul nu mai e al ei.

Şi lacrima ce a trecut e tot pe ţărm,
chiar de nu mai vuieşte-n largul ei.

Şi marea care te-a uimit e tot în ea,
chiar de ar vrea să nu mai fie.

Şi totul e cum ai lăsat,
doar colbul s-a mai aşezat
să ştie lumea c-ai plecat
la vie.

Tu niciodata tu

Tu niciodată tu
mă arzi cu-a ta mişcare;
mă iei în lume şi mă bei,
m-afunzi în nepăsare
mă stingi în noapte şi mă verşi
în luciu de mai mare,
mă scapi pe moarte şi mă iei
sub mica-ţi lumânare.

Tu niciodată tu,
mă faci să fiu tot eu.

Tu niciodată tu,
auzul tău mi-e greu.

Şi-adorm pe tine-n sunet,
iar tu mă uiţi în soartă,
cu-o mică opintire,
în faţa mea de moartă.

Altfel

Cu dor nebun de altădată
îmi schingiuiesc petala ruptă
şi-mi storc răsuflul fără suflet
şi-ngrop răstimpul în răsunet.

Chiar de-aş mai fierbe c’altădat’
şi m-aş prelinge prin odat’
nu aş putea decât să zac,
în bucurie.

Sirag

Şi dacă tremuri în răgaz
şi chiar de picuri în extaz
tu eşti nimic de cum sunt eu ;
nu ştiu de-i bine sau de-i rău.

Şi caz’ în a mea cupă goală
ce străluceşte-n fund de seară
pe chip flămând de alte feţe
şi temător de noi poveţe.

Şi îmi e ud de nepăsare
şi îmi e frig de turburare,
să pic, visând o neuitare,
cu chip mărunt de tine.