Obisnuinta

Obişnuinţa asta ne omoară..şi ce e mai trist e că ne obişnuim cu tot…fie că vrem, fie că nu…şi în realitate, în afara obişnuinţei suntem singuri. Singuri cu noi.
Iar jurul meu nu este decât realitatea obişnuitului meu şi dacă ceva se schimbă este curând asimilat şi adus în obişnuire…asta ca să poată fi apropriat.
Şi trecem aşa ca nişte târâituri de paşi printre nou şi vechi, printre cunoscut şi uitat, printre familiar şi nedobândit ş.a.m.d.
Dar ne mai amintim oare ce am fost sau ce nu am fost? Când? Înainte să ne fim. Şi o ţinem aşa…din obişnuinţă în obişnuinţă prin intermediul obişnuirii.
Oamenii se deprind cu de toate…şi se transformă în nişte oameni deprinşi. Ca un fir de lână care se deşiră din propriul ghem şi uită ghemul..se deprind să stea deşiraţi faţă de ei şi faţă de alţi oameni.
Îmi aduc aminte albastru de albastrul ce l-am gândit ieri sau de cel pe care ce nu l-am gândit. Şi totul era altfel…totul îmi era altfel sau cel puţin aşa îmi părea.
Şi azi…răsărită in faţa cerului meu stins de albastru gândesc gri…şi albastrul de ieri l-am uitat sau s-a transformat pur şi simplu în gri.

Requiem

Într-un vid ascuns de ape mi-ai luminat calea şi mi-ai păzit liniştea de ea. Iar liniştea s-a speriat de ne-chipul ei uitându-se în oglinda de ape căci era linişte adormită…nu linişte în stare de veghe; şi cerul plângea cu picuri de vânt neuscaţi să-i mai vadă o dată chipul…dar apele neîndurătoare-i turnau adormirea în suflet şi tăcerea în gând.

Derulare

Pe viaţa ce s-a scurs rămân urmele celor ce au trecut prin ea, ca un film voalat înainte de vreme.

Omul urmarit de nor

Un om era urmărit de un nor… , căci primenirea venea de sus în cădere peste gândurile-nfierbântate ale omului nestins. Şi fiinţa îşi căuta umbletul printre frunzele-adormite-n crengi şi prin râpele umblate doar în gând. Şi nu-şi recunoştea…neumbletul, aşa încât toate umbletele răzvrătite i se păreau ca fiind ale lui negreşit. Se recunoştea prin umbletele a tot şi a toate şi credea că toate-s deopotrivă umbletele lui la joacă.
Şi fiinţa umbla fără umblet, crezând că este asemenea cu tot ce vedea..credea când că e un brad, când o ciupercă, când o stâncă, când apa, când vântul, când vreun animal răzleţ….
Într-o zi norul l-a sărutat în creştetul munţilor şi i-a surâs umbletul, iar omul a-nceput să umble ca un om.