Am fost ieri, azi sunt maine

Ma gandeam intr-o zi cum ar fi sa fiu o ciripitoare necuvantata...
memoria imi increteste fruntea si alunga adierea din minte,
inchid ochii si suspin pe stanca mea, ca o necuvantatoare ciripita ce sunt;

m-am catarat si pe stancile de lilieci, insa erau prea putine si prea plapande,
am mers si pe urmele adulmecate de freamat, dar amintirile nu erau acolo...
apoi am cautat ce uitasem, dar mi-era vant si, mi-am adus aminte cu nostalgie de:
« ne e frica? »
« ne e frica » a fost primul popas adevarat pe suflet, primul popas pe tine si « ne » a ramas mereu, pentru ca, intr-adevar, ne era individual frica.

Am recunoscut cantul norilor inainte de ploaie cum o chemau ca pe o vrajitoare suspendata-n inalt…si mi-am zis ca nu seamana chiar cu al vreascurilor uscate pe foc;
vreascurile erau calde si cu vapaia incetata, dar eu tot le vedeam cum lumineaza frenetic.

Imaginea imi ramanea ca o dispersie difuza si-mi impamantenea sufletul
si totusi, tu de lumina, tu de vapaie, tu de vreasc.

‘nenascutii caini nu mai latrau’, oamenii fusesera de mult stersi in omat, nisipul trecea adiand pasii lui ‘eram acolo’, iar ‘ne’ se preschimba in freamat si umbla de la unul la altul incercand sa se aciueze ca un ravas.

Iar odaia…odaia statea singura in fata hartiei asteptandu-ma sa ma nasc.

De cate ori ma astepta hartia si cat de departe eram in ea;
cuvintele imi alungau inceputul de cand se trezeau si isi fisurau urechile ca sa m-auda mai bine.

Erau multi ochi in incapere si niciunii singuri;
toti asteptau povestea cu ‘a fost odata’ si cu patania nespusa, rezemata in cot
Ele erau tot acolo la barfa si tot alungand vedeniile cu foc.

Iar copilaria m-astepta singura si desculta langa bujori.

Garoafele intinereau si in primavara asta iar parizerul inceta sa mai fie conopida dupa multi ani, isi revendica numele.

Aveam ceva zile la mine cand am inceput sa fiu, dar nu le aveam cu rest, erau numarate.
Si hop….deodata s-a oprit sirul pentru o clipa si a ales intre noi.
Nu stiu cum a ales, insa mereu am avut senzatia ca a ales bine.
Si de-atunci m-am hotarat sa fiu.. ca poate data viitoare m-alege pe mine si poate nu mi-ar placea.

Si fanul ? Fanul era tot pentru bucuria verii si pentru iarba proaspat taiata in picioare.
Copacii inca mai aveau mere iar zambetele erau mereu acolo, dar in alt fel.
Inchiderea se transformase in deschidere iar umbra in zi.
Muntii erau tot ca la inceputuri si aerul la fel de taios,
ulita tot cu pietre si fiecare piatra la locul ei.

Noua eram doar eu, cu fiecare zi ingropata in mine si derulam furibund printre 'ieri'-uri.

Maine-urile prevesteau oare vreme buna ?
Si cate ‘maine-uri’ oi mai vedea ?

Ciocanitorile

Ma intreb daca stii ca te iubesc de ca si cum iubirea in sine ar fi ceva….si inca ceva demn de luat in seama

Ma intreb daca sunt din nou si m-am apropiat de ‘exist’ inca putin, macar cu o rafala de vant sa fiu mai in fata

Ma intreb daca imi auzi gandurile care-mi ciocane creierul ca niste ciocanitori infometate…
de parca ciocanitorilor le-ar fi foame de ganduri vreodata

Si daca ai putea auzi…oare cum ar fi ?

Ma intreb daca stii ca sunt insemnata ca o clipa de veghe ramasa intru inceput
Sau daca stii ca razele s-au scurs prin azi la fel ca si prin ieri, muiate-n clipa

Ma intreb ce as face daca m-as trezi uitata in timp
mi-ar fi frig sau mi-ar fi tarziu

Ma intreb daca m-ai uitat sau daca ai sa ma uiti vreodata

Diotima şi omul singuratic

Diotima era ea însăşi mereu;
mai lucidă şi mai penetrantă ca niciodată.
Era dincolo de lume şi de cărări,
de ploaie şi aşezăminte.
Era frumoasă din cale-afară
şi tristă ca o lumină sfântă
Era cuminte ca iarba înainte de marginea serii
şi cultă ca o sfântă.
Se plimba peste tot cu pelerina serii pe ea
Încât ea însăşi era seara.
Diotimei nu-i părea rău de nimic din ce lăsa în urmă
Viaţa era doar o preumblare prin “am fost” şi “sunt”
Semnalizată cu crâmpeie de lumină translucidă
În oameni de ieri şi de azi.
Nu avea niciodată un cuvânt de dojană
despre ce ai făcut sau nu ai făcut;
nici urmă de reproş în voce..
Diotima era aproape înţeleaptă
Şi se ducea după ai ei.
Numai ea ştia ce e în sufletul ei
La fiecare crâmpei pierdut.
Diotima era călăuză pentru singuratici
Îi lua de mână şi le “ trecea cu vederea” orbecăirea
Omul singuratic o iubea
Că-l lăsa în lumea lui
Mereu acolo, mereu de încredere şi mereu pentru el
Şi chiar şi atunci când încă el orbecăia,
Ea-i spunea că e de la lumină
Şi-ntr-o zi lumina va fi în el nestinsă
Căci e dincolo de.....
Şi nici umbră de reproş în vocea ei:
niciodată, nicicând, nicicum
Diotima era una singură:
Iubită, ştiută, cu propriul ei ‘eu’
La fiecare trecere însemna pragul odraslelor bucuroasă
mereu vedea numai departe,
Încât apropierea părea că nici nu există
Ea însăşi o depărtare
prin ieri şi prin azi,
prin aici şi acolo;
părea că e mereu
şi că nici nu a fost.

Miraculosul tu

Apari în gând fără de grai
şi-mi stai în minte ca un scai
pe urme reci şi străvezii
îmi vii şi-mi treci, oriunde-ai fi.

Te rog să stai şi să privesti
amorul vieţii din poveşti
şi să mă-ntrebi muiat de joc :
eşti tu un înger plin de foc ?

Miraculosul tu e-n-toate
în umbra verde de pe spate
în clipa mea închisă-n faţă
în ridul de cu dimineaţă.

Refren:

în gând te cuprind
în suflet te sting
în alb ma întind
şi te privesc cu zbor.

Ieri

Ieri te pândeşte de după azi mai cu ciripire veselă de trecut, mai cu orânduirea timpului demut uitat. Mai stă la adăpost pe-un curent care urcă, mai se-ndoaie din rărunchi ca un înţelept, mai zbârnâie-n clopotul urechii drepte-a popas. Te mângâie zbuciumat printre picuri de ploaie şi te fereşte de dorul dor, te-afund-n neant de văpaie şi te-ntoarce-n al meu somn.
Şi fiecare val o apă
Şi fiecare apă o zi.

Mine-eu

Nălucă vulcanică
miraculoasă ca o impresie,
cu zâmbet de rouă de trestie,
unduitoare ieri ca şi azi;
incertă ca o posesie
şi luminoasă ca o zi de post
din nostalgia lui “am fost”,
în cuceriri indice freamătă
nebuloasele priviri teutonice
ale lui „tat tvam asi”…
cu reproşuri aproape legitime
despre absurda forma de mine-eu.

Aceeaşi poveste d-odat’

Îmi stai în cap ca o veghe
şi-mi spui despre mine-eu
ce-am uitat si ce se mai cerne
dar în esenţă acelaşi eseu.

Creaţie să fie musai
şi spirit creator la desert
izbire de nori şi de stele
cu nebunie-n chip de străjer.

Mireasmă a vocii uitate
refren spovedit neîndeajuns
cu vorba molateca-n şoaptă
mă-mpământeneşti de dor nepătruns.

Şi-i vaşnică clipa ce trece
şi-i dulce-amorţirea-n-văpaie
iar soarele mereu începe
aceeaşi poveste d-odat’.

Gândurile balaurului cu 29 de capete

Balaurul cu 29 de capete a fost întrebat cine este....ş-atunci s-a uitat în "împrejur", şi-a înălţat capetele spre cer ş-a focuit a duşmănie: de ce nu eşti aici să răspunzi? De ce m-ai lăsat aici să spun eu ceva ce nu ştiu....ş-apoi, senil şi imaculat şi-a spus din nou pentru a 29-a oara: "care eu? cine eu? ...eu nimeni."

Cine eşti tu?.. e o intrebare grea. Poţi răspunde poate la cum eşti, la modalităţi ale manifestării tale, la arătări ale „tinelui”, la variaţiuni pe o tema dată sau inventată, la multe....dar la "cine eşti"?....de ca şi cum ai şti sau de ca şi cum ar trebui să ştii. Poate sunt o mâncare bine făcută sau prost făcută cu nişte ingrediente culese şi presărate într-o proporţie pe care cine ştie cine o ştie...sunt un parfum al lucrătorului din afara timpului..poate toţi suntem nişte mâncăruri, parfumuri, miresme poate ale ‚a fi-ului’ fiecăruia pe care nici el nu îl stie, doar îl intuieşte şi simte din când în când;

Cine esti când te arunci, când te pierzi ca o nălucă printre supravieţuirile lui „a fi eu”, cine eşti când râzi, sau plângi, cine e cel/cea care râde sau plânge din tine, cu tine sau de tine?

Cine răzbate din timp in timp din adancuri rânjind la tine că nu a fost aşa, că nu ai făcut, că nu ai uimit, ca nu ai transpus, că ....nu eşti tu. Cine e continuitatea ta în timp şi spaţiu...câţi de ‚cine’ sunt în fiecare 'tine', câţi alţi ‘cine’ mai sunt ca tine sau câţi au fost sau vor fi.

Cine eşti tu cand nu vrei să fii, cine eşti când dormi, când iţi răzbate "cinele" pe nas sau pe ochi, ca să-i dea peste ochi un răgaz al muritorului ‘tu’, cine e cel care vrea să vadă dinăuntrul tău...

Cine nu-ţi dă linişte şi de ce, cine mă afundă oare în netimp, în nespatiu, ca ocup şi eu un colţişor doar al vastului ‘mine’ mai răsfrânt şi mai de cu vrere.
Cine eşti când nu ai aer, când nu poti să fii, când nu mai ai loc în tine; ce faci cand nu mai ai loc în tine...pleci? te muţi? îti iei altceva...sau pur şi simplu tragi mai mult aer în piept şi oftezi.

Şi uite aşa râde agonia minţii de tine ca un acord de voinţă de nemult spus, că doar tu eşti mintea ta şi tot ce vine la pachet cu ea. Îţi trebuie multă voinţă să respiri. De-aia în fiecare an balaurilor le creşte câte un capăt nou.
Cât mai am...cum e vorba aia...follow the white rabbit...de ca şi cum iepurii ştiu unde se duc...

Sezatoare

Ia-ti visul de pe pleoapa si striga-i nesomn de veghe
Ia-ti abisul in maini si uita-te la el de cu vrere
Stai pe propria-ti umbra si vezi de te calca-n priviri
Mergi de te canta-n stratimpuri si vezi de se-aude-n rostiri

Ia un sirag in mana si vezi cate nepasari sunt in el
Vezi daca nisipul de mare e gata pentru castel
Fugi si aduna niste vreascuri si cateva boabe de soare
Cheama pe toata lumea sa vina la sezatoare

Mersul lui ‘de mana’ la plimbare

Asa a inceput mersul iluziei la plimbare pe cerul deschis de un nor . Viata ca insemn al lui ‘ce ai fost’, al lui ‘ce esti’ si al lui ‘ce vei fi' isi spune cuvantul si tu umbli si te vanturi prin ea ca o naluca fara sa te regasesti sau mai bine zis fara sa te gasesti, ca, fiind mereu in mijlocul timpului, in mijlocul campului in care orice camp e o priveliste de orice fel.....
De mana cand inveti sa mananci, cand inveti sa vorbesti, cand inveti sa mergi, cand inveti sa alergi, cand inveti sa razi, sa plangi, sa te bucuri...
De mana prin padure, pe cerul uscat, prin arborii fara crengi...hai sa le desenam crengile, sa poata in/frunzi/flori si ei. Ii banuesc ca daca nu au crengi infloresc la radacina. Cum ar fi un arbore cu frunze si flori la radacina?
De mana prin lanuri, livezi, adieri, cantari de nesomn; de mana prin liliacul inflorit, prin bujorii adormiti, prin cerul stins. Of, si am zis de atata timp sa punem un intrerupator si la cerul asta...
De mana prin dimineata pustie, prin inserarea prea de-cu-vreme, de mana cu toporul la crapatul de ziua...
De mana la rasaritul mugurilor si la venirea iernii....
De mana in loc cu verdeata...

Dom' profesor

Dom' profesor era un strapuns al timpului. Al carui timp? Nici el nu mai stia, ca nu-si amintea vreun timp care sa fi fost vreodata al lui. I se parea ca e vreun soi de veteran in ale intamplarilor sau vreun fel de cotropit al sortii inchisa in impersonalul ‘se’. El doar se intampla sa fie pe langa orice sau oricine din jurul lui. Era doar prin raportare, fiind ‘tatal fiului sau’ si era uimit ca ursitoarele i-au ursit un copil ‘al lunii’ caruia el sa-i fie tata. Iluzia lui ‘a fi’ se chema in cazul sau ‘resemnare’ si minunea de a vorbi cu ceilalti se numea propovaduirea intamplarii lui, aproape miraculoasa in subiectivism.

In rest, nici el nu intelegea lumea si nici lumea nu il intelegea pe el. Era prins intr-un fel aproape inecacios de existenta care ii statea mereu aproape tusindu-i in fata si spunandu-i gajait: tu nu poti, tu nu sti ce sa vrei, tie lucrurile doar ti se intampla; si el, ca un copil ascultator, se ducea din nou la colt si mai statea o viata acolo.

In acest caz, resemnarea ii era cea mai draga prietena.

Tipul clasic de: ‘a, nu se poate? Nu-i nicio problema. Mai stau o viata si vin dupa, inainte sa inchideti programul.’

Balaurul cu 28 de capete

A venit si vremea balaurului sa creasca. In capatul asta nou a ajuns de cand era mic, ca doar viata i s-a iscat ca o ivire plapanda. Si totusi, balaurul nostru era resemnat ca goana dupa suflete se terminase acum cateva capete. Odata cu ‘multi ani traiasca’ s-a trezit mai in randul lumii ca de obicei si si-a insiruit gandurile in cadere peste el. Viata era un vis pentru balaurul focuit; si visul....visul doar era. Asa balaurul a fost pe rand in lumea jocului, in lumea cititului, in lumea scrisului, in lumea muzicii, in lumea plimbarilor campenesti sau paduresti, in lumea poeziilor, in lumea scrisului insiruit ca margele de sticla, in lumea celor putini.
In lumea celor putini ii lipsea veselia si ghidusia unui suflet, caci peste tot unde se uita, erau numai capete, si orice cap, un capat. Intr-o zi, balaurul a deschis fereastra si a vazut un suflet care se juca pe langa el si radea ghidus de multele lui capete; de atunci, balaurul se uita pe fereastra la sufletul ghidus mereu, caci ii aduce bucuria lumii jocului, demult uitata.
Balaurul, infometat de sete, focuia in jur numai privelisti nepamantesti si se perinda prin gandul oamenilor ca o manifestare a aerului primavaratic prin livezi.
Dintre toate si prin toate a ramas urma neinsotita a balaurului fara umbra, deoarece in ungherul cel mai ascuns, unde se impaienjaneau paienjenii ca la ei acasa, balaurul era el: nestiut de nimeni, neiubit de nimeni si neinsauat.
Odata cu capatul cel nou, balaurul a inceput sa se gandeasca la rasariri de viata de ca si cum viata ar fi tot. Si gandul asta ii aducea bucuria si tristetea lui ‘a fost’ si ‘va fi’ deodata, imprizonierandu-l in gand.
Daca ii era frica balaurului? De cele mai multe ori, nu. De cele mai putine ori, da; ca doar era si el balaur si, ca orice balaur, ar fi putut constata intr-o zi ca are balaurul lui. Oricum ar fi, era de nedescris de intristat in aceste zile ca viata trece, ca timpul merge si ca el este si va fi in cel mai bun caz un balaur perindat prin soarta.
Si asa veghea cu multele lui capete la cercul lui ‘intotdeauna’ si la uimirea lui ‘a fi’.

Al doilea gand

M-am strans mai intr-un colt al mesei, de ca si cum as vrea sa spun ca nu e randuiala mai buna decat sa stai in coltul tau si sa te gandesti ca te asterni pe hartie de ca si cum ai fi tu.
Hartie?! Hm! N-am mai scris pe hartie de.....de cand eram.
Vrei putina umbra? M-am intrebat
Parca gandurile ar sta la coada in urechi, doar, doar,...le-oi auzi si pe ele.
Gandurile din prim plan imi sunt mereu despre ‘ce’, despre ‘cum’ despre ‘cand’, despre ‘azi’ de zi cu zi.
Gandurile din al doilea gand imi sunt despre ‘de ce’.
Al doilea gand ma ia mereu a dojana mai intr-o parte si imi spune: eh, si de data asta ai trecut sau a trecut sau m-ai trecut....te astept sa ma aduni de pe jos de...de zeci de ani.
Cam asa.

Hopa Mitica

Ieri mi-a dat iar' viata una in cap. Crezi ca stii, crezi ca faci, crezi ca totul merge conform planului si te trezesti in avant d’etre ca ai fost déjà. Deja cum? Deja clasat, cenzurat sau chiar spanzurat cu propriul tau snur.
Si sa mai zici ca lumea e exact cum ar trebui sa fie. Pai daca totul este cu putinta, atunci putinta de ce nu ar iesi si ea la plimbare s-o vada lumea, sa se mire si in cele din urma sa o tainuiasca de ca si cum nu ar fi fost.
Aveam si grebla la mine cand s-a intamplat; asa, ca sa adun tot; tot ce mai ramasese pe jos. Mai un liman, mai o figura noua, mai o suieratura in irisul stang, mai un ochi in timpanul dept, mai o strafulgerare scurta si sarata, mai o dulce preumblare pe retina….pana cand urma s-a facut sant si santul zi iar ziua a devenit povara zilei celei dintai..
De oriunde ar fi venit, parea ca vuia printre maluri, printre crengi, printre albul dintilor, printre nepasare si trecea peste umbra lasata in anticamera.
Daca a trebuit sa astept?
Ei bine, nu. De data asta nu. A venit cu un sirag mi s-a infipt in cedrul creierului si m-a aruncat ca pe Hopa Mitica peste cap. Pai si ce?
A, dar nu e vorba de vina. Ca vina nu este decat cand este atribuita; si aici ea doar era de fata; nu tinea cu nimeni, nu statea la nimeni in poala.
Desigur, cand degetul a aratat spre mine, m-am mirat a gol si am zis: a, nu eu; de data asta nu-s eu; gasiti pe altcineva. Eu am treaba seara asta, nu pot sta chiar eu de vina.
Nu mai e nimeni altcineva de garda? Cam nu.
Unu’ zice ca a fost ieri, altul mai inainte si in final, rezultatul este ca fiecare a fost déjà.
Cam neplacut pentru mine, as putea spune.
Ei, asta e, inca o vina in plus. O sa-mi tina mai de cald la iarna, am desaga plina. Sa vezi cand le-oi face cadou de Craciun!
Si mi-am luat oftatul la mine si m-am dus sa-i tin companie vinei. Ea, cuminte ca de obicei; nu zicea mai nimic; era de ajuns ca era. O prezenta suficienta prin ea insasi. Si, ca doua prietene vechi, ne-am apucat sa mai sporovaim la o cafea amintiri vechi despre lucruri noi.

Bicicleta in armura

Intr-o zi, bicicleta a obosit sa fie impinsa mai la stanga, mai la dreapta, mai incolo, mai incoace, sa o depaseasca toti de ca si cum ea nu ar putea... sau ea nu ar fi suficient de...., drept pentru care, ca o dama cu atitudine, a decis sa isi ia o armura pe masura si sa isi puna motor asa incat sa nu mai fie ea fraiera din context.
Si asa merge bicicleta cu armura pe strada, autoambalandu-se ca sa se uite toata lumea dupa ea.
Apoi ranjeste la toti si zice: Ei, asa mai merge, nu? Si-si rade-n barba cu placere!

Telenovela

“Ingrijorarea” vine tiptil, ia loc la cafea si te invita sa vizionezi scena din punctul ei de vedere. Iar tu, ospitalier din fire si amabil, o lasi sa se manifeste pana cand in final te ia in brate si iti zice ca tre sa se duca acasa ca incepe telenovela. Faza mai neplacuta e ca si la tine in cap tot telenovela incepe.

Joaca de-a STRECHEA

Da, merg la teatru, am zis. Si el a intrebat: la ce teatru?
Si eu zic : eh, la un teatru mic.
Si el, luminat, zice : aha !Si ce se joaca?
Se joaca STRECHEA.
Misto, si eu pariez pe asta ! Cat e miza ?
Miza e un creier lovit in goana.
Wow, cool!
Si cine face cartile?
Ala care le are.
In cati se joaca?
In nenumarati!
Si cine mai vine?
Eu, el, ea, ...noi!
Pai si avem loc toti?
Da, e open space!
Sa ne luam si carapacele?
Eu asa as zice!
Daca te impunge un creier, e bine sa ai solzi!
Si pana cand se joaca?
Pana la “punct” si apoi de la capat.
Si e cu bilete?
Da, desigur!
Pai si de unde le luam?
Ei, nu-i problema, fiecare cu biletul lui! E numa dus!
A, e ca in Disneyland?
Da, cam asa!
A, deci e cu voie buna!
Mai ales cu voie buna!
Si se pariaza pe un creier lovit in goana?
Cam da!
Da, pai e tare STRECHEA asta! Cred ca mi-ar placea!
Sigur, toti zic asa...
Pai si unde-s jucatorii?
Peste tot!
Si la cat incepe?
La 0
Si cat tine?
Pana la capat!
La care capat?
Pana la “punct” si apoi de la capat.
Aha
Cred ca m-am prins
Ei, asa iti place tie sa crezi!
De ce zici asta ?
Nu te ofusca si tu acum, stii foarte bine ca e mai simplu asa !
Da-te intr-o parte, vin gonacii ceilalti si o sa creada ca ei te-au lovit!
Pai eu credeam ca si tu esti tot in goana.....
Da, in goana dupa tine!

“Sa nu faci” si “Sa nu mai faci”

“Sa nu faci” il inveti de mic; iti intra in cap de la unul, de la altul, dupa care banda ruleaza de cate ori esti pe cale sa....se aude ca un ecou: ‘sa nu faci’.
Dupa ce te acomodezi cu ‘sa nu faci’ si pe cand crezi ca ai invatat ce si cum cu el, iti vine sa vezi cum e ‘sa faci’, incalcandu-l cu buna stiinta pe ‘nu’. Ca desigur, orice ‘nu’ e in potenta un ‘da’ si cu cat mai mult ‘nu’ se strecoara in tine, cu atat intuiesti mai mult ‘da’; asa incat, strapus de ‘nu-ul-da’, vrei sa vezi cum e “da-ul ca nu”. Asadar, te apuci ‘sa da’, orice ‘sa nu’ intalnit vreodata. Si dai cu ‘sa da’ in cap la orice ‘sa nu’, plin de sarg, pana simti tu ca i-ai izbutit pe toti.
Dupa ce ti se pare ca l-ai anulat pe ‘sa nu’, ...alegoric si impersonal ca ‘buna ziua’, intervine prezentabilul si in cunostinta de cauzalul ‘sa nu mai’; asta apare din rasfrant si ti se pare ca e ‘sa nu mai-ul’tau, asa ca te decizi de indata sa il iei cu tine peste tot in toate situatiile in care ai dat cu ‘sa da’ in cap lui ‘sa nu’ si te-ai cam ciufulit.
Asa incat, ‘sa nu mai’ vine doar pe la mijlocul piesei, dupa ce ‘sa nu’ si ‘sa da’ si-au facut rolurile; toti il invata mai devreme sau mai tarziu pe ‘sa nu mai’;
si dupa ce il inveti pe ‘sa nu mai’, aplici si tu mai departe sablonul gnomic cu ‘sa nu’ si ‘sa da’ la altii mai neciufuliti.
Dintre toate conjunctivele astea, singurul care apare ca urmare a izbirii si ca atare este o creatie personala si specifica a fiecaruia este ‘sa nu mai’.

Aproape El

Statea apasat pe scaunul din cer
Ne privea cu aproape uimire si fler
Ne rostea nume-nclestate pe fata
Si ne umbla prin cap cu cate-o povata.

Ne strajuia limite la fiecare
Ne urca in balan-soare
Se uita la noi cu joaca
Si ne-ncrusta umbletu-n piatra.

Ne dadea sentimentul ca fiim
Si senzatia ca stim
Ne fabula cate-o dorinta
Si cand sa fim ne transforma in nefiinta.

Plimbare nesemnalizata v despre 'gandurile vaci'

Plimbare nesemnalizata

Am trecut pe langa mine intr-o zi pe strada si mi-am zis: hm, trebuie ca banalul asta vine de undeva; si poate tot de acolo vine si mersul agale sau pe din doi.
Mersul plimbare printre ganduri este o chestie nesemnalizata: ce gasesti, aia gasesti. Ies deseori la plimbare prin cap si o iau mai la stanga, mai la dreapta, mai pe coclauri, mai pe strazi nesemnalizate si pline de gropi, mai pe trotoar...si sa mai zici ca pe trotoar esti la adapost. Ei bine, nu. Trotoarele sunt facute doar sa nu dea gandurile peste tine, sau ca sa ocolesti gandurile vaci.

Despre ‘gandurile vaci’

Gandurile vaci sunt niste ganduri lenese, plicticoase, agale si uitate pe drum. Si poti sa strigi la ele sa se dea mai incolo, poti sa le canti, poti sa dai in ele, ca nimic. Ele tot ca niste vaci in mijlocul drumului. Asa se face ca, mai ales daca sunt multe, provoaca un blocaj general care duce spre lene.
Am sunat la numarul din trei cifre sa vina curatatorii de drumuri sa-mi ridice gandurile vaci din mijlocul drumurilor posibile pentru ca nu mai pot circula gandurile razlete sau gandurile care vor sa plece in concediu, etc. si nimic.
Ceva specific este ca “Gandurile vaci” ies la plimbare mai ales pe drumurile cele mai umblate. Acolo le place lor sa se bage in seama. Se holbeaza la stanga, la dreapta, mai rumega, mai isi dau o coada peste cap, mai se intalnesc intre ele si se fac ca nu se vad, mai ies la pascut, etc.
Oricum ar fi, gandurile vaci apar ca o deplasare, ca o suprapunere de teren verde peste asfalt. Si mai apoi, dupa ce pleaca terenul verde, dispar si gandurile vaci, desigur, fara sa isi ia la revedere, exact asa cum sunt.