Omul si muzica

Se spune ca omul a izbavit muzica din el. A lasat-o sa iasa la lumina gatita in strai de sarbatoare. Dar muzica, izbavita, i-a sarutat calcaiele cu infrigurare, caci a eliberat-o de timp. Timpul s-a eliberat de el insusi prin ea; povara a fost inlocuita cu spasmul carliontat al vibrarii in noi si in afara noastra. De atunci sunt trei: omul, muzica si timpul.
Si asta a fost tot.
Apoi, muzica s-a anuntat ca o vraja placuta, caci omul nu mai era singur in timp. Si a inceput sa o placa, pentru ca nu-i mai era frica de el si de tot ceea ce ar putea fi. Se gandea in sinea lui la ea cu recunostinta.
Ea nu se gandea; ea doar era si nu facea decat sa fie. Iar el, stia ca este si ca il urmeaza. Se spune ca il urma pretutindeni. Umbla pe urmele lui deodata cu el si il invaluia, sa nu se loveasca.
Si omul din nou era bucuros ca nu e singur…iar ea din nou…era.
Nu-i spunea nicicand nimic, vazandu-si de ale lui. Pleca in fiecare zi sa caute un asemanator. Si nu gasea…era gol. Erau doar trei, iar timpul era mereu la biserica. El nu vorbea, dar ii lasa sa treaca prin el.
Intr-o zi muzica s-a imbolnavit si nu l-a putut urma. El a continuat sa caute ce nu gasea de unul singur. Mergea in gol si era gol. Nu mai avea nimic, nu se mai avea nici pe el. Ajuns la biserica sa se odihneasca l-a covarsit timpul; l-a ghebosat , l-a biciuit si l-a manat spre alti oameni, razand in hohote. Oamenii s-au uitat la el ca la o naluca.
Atunci s-a intrebat in sinea lui: “ Daca nu sunt decat o amintire, o umbra pierduta in indoiala a vibratiilor pe care le-am intalnit in drumul meu mai inainte de a putea vibra, ca un lemn neslefuit ce eram? “ Si gandul s-a oprit, iar timpul s-a dat la o parte si l-a lasat sa treaca.
Acum stia, nu trebuia sa se mai gandeasca, nu mai avea nevoie de gand, caci doar era.
Se zice ca s-a dus gatit in strai de sarbatoare sa-i sarute calcaiele muzicii cu infrigurare si sa o roage sa-l lase sa o urmeze pretutindeni, caci l-a eliberat de timp.
Si doar erau.

Obisnuinta

Obişnuinţa asta ne omoară..şi ce e mai trist e că ne obişnuim cu tot…fie că vrem, fie că nu…şi în realitate, în afara obişnuinţei suntem singuri. Singuri cu noi.
Iar jurul meu nu este decât realitatea obişnuitului meu şi dacă ceva se schimbă este curând asimilat şi adus în obişnuire…asta ca să poată fi apropriat.
Şi trecem aşa ca nişte târâituri de paşi printre nou şi vechi, printre cunoscut şi uitat, printre familiar şi nedobândit ş.a.m.d.
Dar ne mai amintim oare ce am fost sau ce nu am fost? Când? Înainte să ne fim. Şi o ţinem aşa…din obişnuinţă în obişnuinţă prin intermediul obişnuirii.
Oamenii se deprind cu de toate…şi se transformă în nişte oameni deprinşi. Ca un fir de lână care se deşiră din propriul ghem şi uită ghemul..se deprind să stea deşiraţi faţă de ei şi faţă de alţi oameni.
Îmi aduc aminte albastru de albastrul ce l-am gândit ieri sau de cel pe care ce nu l-am gândit. Şi totul era altfel…totul îmi era altfel sau cel puţin aşa îmi părea.
Şi azi…răsărită in faţa cerului meu stins de albastru gândesc gri…şi albastrul de ieri l-am uitat sau s-a transformat pur şi simplu în gri.

Requiem

Într-un vid ascuns de ape mi-ai luminat calea şi mi-ai păzit liniştea de ea. Iar liniştea s-a speriat de ne-chipul ei uitându-se în oglinda de ape căci era linişte adormită…nu linişte în stare de veghe; şi cerul plângea cu picuri de vânt neuscaţi să-i mai vadă o dată chipul…dar apele neîndurătoare-i turnau adormirea în suflet şi tăcerea în gând.

Derulare

Pe viaţa ce s-a scurs rămân urmele celor ce au trecut prin ea, ca un film voalat înainte de vreme.

Omul urmarit de nor

Un om era urmărit de un nor… , căci primenirea venea de sus în cădere peste gândurile-nfierbântate ale omului nestins. Şi fiinţa îşi căuta umbletul printre frunzele-adormite-n crengi şi prin râpele umblate doar în gând. Şi nu-şi recunoştea…neumbletul, aşa încât toate umbletele răzvrătite i se păreau ca fiind ale lui negreşit. Se recunoştea prin umbletele a tot şi a toate şi credea că toate-s deopotrivă umbletele lui la joacă.
Şi fiinţa umbla fără umblet, crezând că este asemenea cu tot ce vedea..credea când că e un brad, când o ciupercă, când o stâncă, când apa, când vântul, când vreun animal răzleţ….
Într-o zi norul l-a sărutat în creştetul munţilor şi i-a surâs umbletul, iar omul a-nceput să umble ca un om.

Prietenul

Am un prieten care mi-a spus pentru ce sa lupt, pentru ce sa stau, pentru ce sa visez si pentru ce sa merg.

Am un prieten care a admis ca mergem o clipa, ca stam un veac si ca ne asfintim prea devreme.

Am un prieten caruia i s-a luat gandul de 'amintire', cucerirea lui 'a fi impreuna', eul lui ce-l urma.

Am un prieten trist in uimire ca de ce el, ca de ce acum si pur si simplu ca ' de ce'.

Am un prieten care stie cum e viata ca insemn al lui 'am trecut pe aici'.

Uliul nedobândit

Fremăta deasupra mea înălţimile şi a poposit în ochiul meu drept pe o creangă. Apoi mi-am apropiat privirea de mine să-i văd unduirea şi s-a ridicat în două aripi, mi-a planat împrejurările şi a răspuns chemării mele.
Am închis ochii, am aşteptat, l-am chemat şi s-a apropiat din aripă în aripă cu grijă, a poposit pe mâna mea dreaptă puternic de sălbatic ca un vârf, şi-a înfipt cârligele în creanga mea de mână şi a stat semeţ câteva clipe. Apoi m-a analizat scurt ca o sălbăticiune vie, şi-a sprijinit vietatea de mine şi dintr-o dată m-a cuprins clipa fericirii în braţe. Nu-mi amintesc să mai fi fost atâta eu în mine. Atunci i-am vibrat surâzător de repede mulţumire şi ne-am înnodat firele privirii. L-am chemat, a venit din sălbăticia lui în sălbăticia mea, nu mi-a scos ochii, deşi pentru o sclipire de moment am crezut că o să o facă, am crezut că o să-mi ciugulească vederea pentru îndrăzneală, însă nu mi-a făcut niciun rău, pesemne aveam acelaşi miros de ulii nedobândiţi. Mi-a lăsat fulgii ceruţi să îmi fac un cuib în vârf, după care a zburat în mine a întoarcere.

27 de străpungeri ale lui “acasă”

Acasa este unde esti; acasa poate fi un prieten sau poate fi o zi, sau poate fi un context sau o abilitate sau un pahar de vin sau o vicisitudine, sau ora exactă, sau un răgaz, sau tu pur si simplu in cochilia ta.

Acasa poate fi cand plouă sau cand nu plouă, când esti desculţ, când eşti pe cale de a nega, când esti, când asculţi, când te sustragi, când adormi, când simţi că îţi pare rău că va trece, când îţi rămâne în cap.

Cand zici ‘acasă’ iti pare devreme, iti pare aproape, iti pare repaus;
acasa e verde mereu, acasa e viu, acasa există şi, mai ales, „acasa” este.

din colectia preocupari anterioare vadite

'securitate internationala', pag. 59

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_105.pdf

pe vremea cand 'presedintia' conta

candva in trecut: pag. 12

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_104.pdf

Constatare

Trece timpu in fiecare zi de la stanga la dreapta.

"deja-vu"; deja passe

Deja vu-ul confundat in derulare; parca azi eram ieri

Deja vu-ul confundat ca idee; parca ieri eram azi. Sau: parca azi eram maine.

Deja-vu-ul la el acasa; a venit, s-a asezat, a aratat si a plecat. Ce faceam eu? Eu stateam si ma uitam la film. Era un film cu " a fost odata" si cu "a fost o data".

Despre 'cand' nu se stia nimic, dar 'cum'-ul se amintea aproape la fel, adica in acelasi fel.
Vizualizarea era insa 'din afara', pentru ca prima data fusese deja.

Mandria de pionier al patriei

La dreapta era un copil, la stanga alt copil si la mijloc o centura. Centura era motivul adunarii. Si noi ne uitam cu uimire si teama cand la ea, cand la multime, cand ne iscodeam cu cercurile negre din mijlocul ochilor unii pe altii. Cu priviri timide, sagalnice si neastamparate ne facuram pionieri.

Prima palma amintita

Si invatatoarea mi-a dat o palma. Asa mi-a incercuit fata cu un inel. Eu mi-o aduc aminte; ea, la cate palme a dat, cu siguranta ca nu. Isi aminteste probabil doar ghemurile crosetarii. Ma intreb: cate palme oi mai fi primit de atunci? Niciuna ca palma fondatoare; dupa ea a urmat un lung sir de palme, mai istete sau mai retezate.
Am intors si celalalt obraz? Asta era intrebarea?
Nu stiu, ma intreb si eu; intr-o zi da, intr-o zi nu.

dorinta unui vis

Avea si visul un vis: acela de a se face mare si de a fi un vis in ochii tuturor.

Sfatul de taina al imparatului

Poveste pentru ‘intelepti’


A fost odata
Sfatul imparatului avea un insemn. Sub semnul lui, toate gandurile se adunau la un loc.
Veneau inteleptii si se asezau in randul lui, cu gandul ca fiecare dintre gandurile lor bune erau semnificative. Ei aveau dreptate, erau in/semne semnificative pentru fiecare context dat. Imparatul ii strangea la sfat tocmai pentru a pune sub ochii in/semnului toate contextele de lumi posibile si a privi mai bine viitorul trecutul sau prezentul in rotundul in care se afla din punctul de reper luat.

Descrierea cadrului:
La sfatul imparatului se aduceau o masa rotunda si doua scaune rotunde. Colturile se considerau de rau augur. Din aceasta cauza, si imparatul isi taia toate colturile cand venea la sfat, tocmai pentru a nu fi ‘in-coltit’.
Un scaun era al imparatului si celalalt al inteleptilor. In mijloc, era masa care despartea gandul de punerea lui in practica, respectiv inteleptii de imparat.

Derularea lui “a fost odata”:
Inteleptii veneau pe rand si aduceau ofranda gandurile lor, imparatului. Daca gandul era bun de luat in seama, insemnul il ridica pe intelept in balanta in ochii imparatului, caci am uitat sa va spun, balanta se gasea in ochii imparatului; daca gandul nu era specific, insemnul nu se inclina in nici un fel, iar inteleptului i se spunea: “ia du-te tu si mai cugeta”.

“Despre ce-ul” povestirii:

In sfarsit, ofrandele de acest tip il ajutau pe imparat sa ramana imparat in ochii lui si ai celorlalti. Lui i se daduse doar insemnul din ochii lui, insa el insusi nu putea decat sa aplice insemnul asupra ofrandelor de ganduri aduse la sfat de intelepti.

Concluzia:
Sfatul de taina al imparatului este o alta varianta a legendei despre cum imparatul este imparat pentru ca exista intelepti si pentru ca i s-a dat un insemn care cantareste gandurile aduse de intelepti ca ofranda.

Mama

Mama este ea, cea care există în mine prin voia ta.
Eu sunt sămânţa ce răsare dintr-o floare
ce împodobeşte viaţa şi moartea.

Gândul ei înseamnă iubire.
Dorul, sete.
Privirea, înţelepciunea ascunsă a tainei.
Mâna, adevărul credinţei.

Ea este gândul,
iar eu sunt izbăvirea lui în lume;
Mama visează,
şi visul prinde viaţă.

Este sublima revelaţie a firii
ce-mi umple sufletul
şi mi-l îmbracă
în strai de sărbătoare.

Icar

Aveam un har,
dar în zadar,
căci eu nu vedeam în el,
decât un simplu trofeu.

Visam să zbor,
dar aripile mi-au crăpat;
s-au întristat, căci am ratat
un nou avânt.

Aveam un dor,
dar l-am uitat
şi când l-am revăzut
nu l-am recunoscut,
căci eram lut.

Eu

La izvorul cunoaşterii e lume multă
şi toţi stau la coadă.
Trec şi eu printre ei,
dar ei par să nu mă vadă.
Ajung în faţă şi îl întreb pe om,
gata să moară lângă apă,
-căci nu vedea izvorul-
“Nu vă supăraţi, mă cunoaşteţi?”
Şi el moare.

Mireasa clipa

Nu stiu ce vreau si-ncotro s-o-apuc. Nu stiu ce sunt si-ncotro sa urc. Oare toate varfurile duc spre cer ? Oare toate scarile pre-merg spre el? M-am saturat de « cum »-uri care se zbat in posibilitate. M-am saturat sa alunec pe mine ca si cum nu as fi. Vreau sa uit povestea lui « ca si cum nu ar fi cu putinta ». M-am saturat sa-mi aleg alegerea. Vreau sa ma stabilesc in imposibilitate ; sa ma impamantenesc. Vreau « ce »-uri de popas. Am sa-mi pun pietre pe drum ca sa stiu unde am ramas ; sa pot sa-mi trag sufletul, sa-l iau cu mine ; vreau sa strangulez chipa in loc si sa zic :asta ! S-o arat cu degetul si sa zic : pe asta o vreau. Asta vreau sa fie clipa mea de acum incolo. Si cand ma uit in urma, in urma mea, sa-i vad fata si sa-mi zic : nici nu puteam alege alta. M-am saturat sa-mi stea clipa in loc si sa zica : ceasul nu bate pentru tine. Iarasi ai fost mai rapida decat timpul . Ia-o inapoi si va intalniti la « unde v-ati intalnit ultima data ».
M-am saturat de netrairea traita.
Si timpul asta nu mai vine odata ! Parca ar avea 100 de ani. Asa il astept si zic la toata lumea : nu mi-a venit timpul. Il astept ! De ce « il » ? De ce nu « o » ? Daca vine cu clipa si daca din cauza ei a intarziat iara, de data asta o strangulez. Nu-mi mai scapa. O opresc eu in loc ! Mireasa clipa, niciodata nu e gata la timp. Si cand e, nu e ea.
Of, vale de deal ce-mi esti ! Fatuta fara de inceput. Cine sa mi te mai inteleaga ? Ce ma fac eu cu tine ?
Cine mi te-a dat mie n-a stiut ce face.
Hai s-o luam din loc, se intuneca si trebuie sa ajungem la « unde ne-am intalnit ultima data ».