Dom' profesor

Dom' profesor era un strapuns al timpului. Al carui timp? Nici el nu mai stia, ca nu-si amintea vreun timp care sa fi fost vreodata al lui. I se parea ca e vreun soi de veteran in ale intamplarilor sau vreun fel de cotropit al sortii inchisa in impersonalul ‘se’. El doar se intampla sa fie pe langa orice sau oricine din jurul lui. Era doar prin raportare, fiind ‘tatal fiului sau’ si era uimit ca ursitoarele i-au ursit un copil ‘al lunii’ caruia el sa-i fie tata. Iluzia lui ‘a fi’ se chema in cazul sau ‘resemnare’ si minunea de a vorbi cu ceilalti se numea propovaduirea intamplarii lui, aproape miraculoasa in subiectivism.

In rest, nici el nu intelegea lumea si nici lumea nu il intelegea pe el. Era prins intr-un fel aproape inecacios de existenta care ii statea mereu aproape tusindu-i in fata si spunandu-i gajait: tu nu poti, tu nu sti ce sa vrei, tie lucrurile doar ti se intampla; si el, ca un copil ascultator, se ducea din nou la colt si mai statea o viata acolo.

In acest caz, resemnarea ii era cea mai draga prietena.

Tipul clasic de: ‘a, nu se poate? Nu-i nicio problema. Mai stau o viata si vin dupa, inainte sa inchideti programul.’

Balaurul cu 28 de capete

A venit si vremea balaurului sa creasca. In capatul asta nou a ajuns de cand era mic, ca doar viata i s-a iscat ca o ivire plapanda. Si totusi, balaurul nostru era resemnat ca goana dupa suflete se terminase acum cateva capete. Odata cu ‘multi ani traiasca’ s-a trezit mai in randul lumii ca de obicei si si-a insiruit gandurile in cadere peste el. Viata era un vis pentru balaurul focuit; si visul....visul doar era. Asa balaurul a fost pe rand in lumea jocului, in lumea cititului, in lumea scrisului, in lumea muzicii, in lumea plimbarilor campenesti sau paduresti, in lumea poeziilor, in lumea scrisului insiruit ca margele de sticla, in lumea celor putini.
In lumea celor putini ii lipsea veselia si ghidusia unui suflet, caci peste tot unde se uita, erau numai capete, si orice cap, un capat. Intr-o zi, balaurul a deschis fereastra si a vazut un suflet care se juca pe langa el si radea ghidus de multele lui capete; de atunci, balaurul se uita pe fereastra la sufletul ghidus mereu, caci ii aduce bucuria lumii jocului, demult uitata.
Balaurul, infometat de sete, focuia in jur numai privelisti nepamantesti si se perinda prin gandul oamenilor ca o manifestare a aerului primavaratic prin livezi.
Dintre toate si prin toate a ramas urma neinsotita a balaurului fara umbra, deoarece in ungherul cel mai ascuns, unde se impaienjaneau paienjenii ca la ei acasa, balaurul era el: nestiut de nimeni, neiubit de nimeni si neinsauat.
Odata cu capatul cel nou, balaurul a inceput sa se gandeasca la rasariri de viata de ca si cum viata ar fi tot. Si gandul asta ii aducea bucuria si tristetea lui ‘a fost’ si ‘va fi’ deodata, imprizonierandu-l in gand.
Daca ii era frica balaurului? De cele mai multe ori, nu. De cele mai putine ori, da; ca doar era si el balaur si, ca orice balaur, ar fi putut constata intr-o zi ca are balaurul lui. Oricum ar fi, era de nedescris de intristat in aceste zile ca viata trece, ca timpul merge si ca el este si va fi in cel mai bun caz un balaur perindat prin soarta.
Si asa veghea cu multele lui capete la cercul lui ‘intotdeauna’ si la uimirea lui ‘a fi’.

Al doilea gand

M-am strans mai intr-un colt al mesei, de ca si cum as vrea sa spun ca nu e randuiala mai buna decat sa stai in coltul tau si sa te gandesti ca te asterni pe hartie de ca si cum ai fi tu.
Hartie?! Hm! N-am mai scris pe hartie de.....de cand eram.
Vrei putina umbra? M-am intrebat
Parca gandurile ar sta la coada in urechi, doar, doar,...le-oi auzi si pe ele.
Gandurile din prim plan imi sunt mereu despre ‘ce’, despre ‘cum’ despre ‘cand’, despre ‘azi’ de zi cu zi.
Gandurile din al doilea gand imi sunt despre ‘de ce’.
Al doilea gand ma ia mereu a dojana mai intr-o parte si imi spune: eh, si de data asta ai trecut sau a trecut sau m-ai trecut....te astept sa ma aduni de pe jos de...de zeci de ani.
Cam asa.

Hopa Mitica

Ieri mi-a dat iar' viata una in cap. Crezi ca stii, crezi ca faci, crezi ca totul merge conform planului si te trezesti in avant d’etre ca ai fost déjà. Deja cum? Deja clasat, cenzurat sau chiar spanzurat cu propriul tau snur.
Si sa mai zici ca lumea e exact cum ar trebui sa fie. Pai daca totul este cu putinta, atunci putinta de ce nu ar iesi si ea la plimbare s-o vada lumea, sa se mire si in cele din urma sa o tainuiasca de ca si cum nu ar fi fost.
Aveam si grebla la mine cand s-a intamplat; asa, ca sa adun tot; tot ce mai ramasese pe jos. Mai un liman, mai o figura noua, mai o suieratura in irisul stang, mai un ochi in timpanul dept, mai o strafulgerare scurta si sarata, mai o dulce preumblare pe retina….pana cand urma s-a facut sant si santul zi iar ziua a devenit povara zilei celei dintai..
De oriunde ar fi venit, parea ca vuia printre maluri, printre crengi, printre albul dintilor, printre nepasare si trecea peste umbra lasata in anticamera.
Daca a trebuit sa astept?
Ei bine, nu. De data asta nu. A venit cu un sirag mi s-a infipt in cedrul creierului si m-a aruncat ca pe Hopa Mitica peste cap. Pai si ce?
A, dar nu e vorba de vina. Ca vina nu este decat cand este atribuita; si aici ea doar era de fata; nu tinea cu nimeni, nu statea la nimeni in poala.
Desigur, cand degetul a aratat spre mine, m-am mirat a gol si am zis: a, nu eu; de data asta nu-s eu; gasiti pe altcineva. Eu am treaba seara asta, nu pot sta chiar eu de vina.
Nu mai e nimeni altcineva de garda? Cam nu.
Unu’ zice ca a fost ieri, altul mai inainte si in final, rezultatul este ca fiecare a fost déjà.
Cam neplacut pentru mine, as putea spune.
Ei, asta e, inca o vina in plus. O sa-mi tina mai de cald la iarna, am desaga plina. Sa vezi cand le-oi face cadou de Craciun!
Si mi-am luat oftatul la mine si m-am dus sa-i tin companie vinei. Ea, cuminte ca de obicei; nu zicea mai nimic; era de ajuns ca era. O prezenta suficienta prin ea insasi. Si, ca doua prietene vechi, ne-am apucat sa mai sporovaim la o cafea amintiri vechi despre lucruri noi.

Bicicleta in armura

Intr-o zi, bicicleta a obosit sa fie impinsa mai la stanga, mai la dreapta, mai incolo, mai incoace, sa o depaseasca toti de ca si cum ea nu ar putea... sau ea nu ar fi suficient de...., drept pentru care, ca o dama cu atitudine, a decis sa isi ia o armura pe masura si sa isi puna motor asa incat sa nu mai fie ea fraiera din context.
Si asa merge bicicleta cu armura pe strada, autoambalandu-se ca sa se uite toata lumea dupa ea.
Apoi ranjeste la toti si zice: Ei, asa mai merge, nu? Si-si rade-n barba cu placere!

Telenovela

“Ingrijorarea” vine tiptil, ia loc la cafea si te invita sa vizionezi scena din punctul ei de vedere. Iar tu, ospitalier din fire si amabil, o lasi sa se manifeste pana cand in final te ia in brate si iti zice ca tre sa se duca acasa ca incepe telenovela. Faza mai neplacuta e ca si la tine in cap tot telenovela incepe.

Joaca de-a STRECHEA

Da, merg la teatru, am zis. Si el a intrebat: la ce teatru?
Si eu zic : eh, la un teatru mic.
Si el, luminat, zice : aha !Si ce se joaca?
Se joaca STRECHEA.
Misto, si eu pariez pe asta ! Cat e miza ?
Miza e un creier lovit in goana.
Wow, cool!
Si cine face cartile?
Ala care le are.
In cati se joaca?
In nenumarati!
Si cine mai vine?
Eu, el, ea, ...noi!
Pai si avem loc toti?
Da, e open space!
Sa ne luam si carapacele?
Eu asa as zice!
Daca te impunge un creier, e bine sa ai solzi!
Si pana cand se joaca?
Pana la “punct” si apoi de la capat.
Si e cu bilete?
Da, desigur!
Pai si de unde le luam?
Ei, nu-i problema, fiecare cu biletul lui! E numa dus!
A, e ca in Disneyland?
Da, cam asa!
A, deci e cu voie buna!
Mai ales cu voie buna!
Si se pariaza pe un creier lovit in goana?
Cam da!
Da, pai e tare STRECHEA asta! Cred ca mi-ar placea!
Sigur, toti zic asa...
Pai si unde-s jucatorii?
Peste tot!
Si la cat incepe?
La 0
Si cat tine?
Pana la capat!
La care capat?
Pana la “punct” si apoi de la capat.
Aha
Cred ca m-am prins
Ei, asa iti place tie sa crezi!
De ce zici asta ?
Nu te ofusca si tu acum, stii foarte bine ca e mai simplu asa !
Da-te intr-o parte, vin gonacii ceilalti si o sa creada ca ei te-au lovit!
Pai eu credeam ca si tu esti tot in goana.....
Da, in goana dupa tine!

“Sa nu faci” si “Sa nu mai faci”

“Sa nu faci” il inveti de mic; iti intra in cap de la unul, de la altul, dupa care banda ruleaza de cate ori esti pe cale sa....se aude ca un ecou: ‘sa nu faci’.
Dupa ce te acomodezi cu ‘sa nu faci’ si pe cand crezi ca ai invatat ce si cum cu el, iti vine sa vezi cum e ‘sa faci’, incalcandu-l cu buna stiinta pe ‘nu’. Ca desigur, orice ‘nu’ e in potenta un ‘da’ si cu cat mai mult ‘nu’ se strecoara in tine, cu atat intuiesti mai mult ‘da’; asa incat, strapus de ‘nu-ul-da’, vrei sa vezi cum e “da-ul ca nu”. Asadar, te apuci ‘sa da’, orice ‘sa nu’ intalnit vreodata. Si dai cu ‘sa da’ in cap la orice ‘sa nu’, plin de sarg, pana simti tu ca i-ai izbutit pe toti.
Dupa ce ti se pare ca l-ai anulat pe ‘sa nu’, ...alegoric si impersonal ca ‘buna ziua’, intervine prezentabilul si in cunostinta de cauzalul ‘sa nu mai’; asta apare din rasfrant si ti se pare ca e ‘sa nu mai-ul’tau, asa ca te decizi de indata sa il iei cu tine peste tot in toate situatiile in care ai dat cu ‘sa da’ in cap lui ‘sa nu’ si te-ai cam ciufulit.
Asa incat, ‘sa nu mai’ vine doar pe la mijlocul piesei, dupa ce ‘sa nu’ si ‘sa da’ si-au facut rolurile; toti il invata mai devreme sau mai tarziu pe ‘sa nu mai’;
si dupa ce il inveti pe ‘sa nu mai’, aplici si tu mai departe sablonul gnomic cu ‘sa nu’ si ‘sa da’ la altii mai neciufuliti.
Dintre toate conjunctivele astea, singurul care apare ca urmare a izbirii si ca atare este o creatie personala si specifica a fiecaruia este ‘sa nu mai’.

Aproape El

Statea apasat pe scaunul din cer
Ne privea cu aproape uimire si fler
Ne rostea nume-nclestate pe fata
Si ne umbla prin cap cu cate-o povata.

Ne strajuia limite la fiecare
Ne urca in balan-soare
Se uita la noi cu joaca
Si ne-ncrusta umbletu-n piatra.

Ne dadea sentimentul ca fiim
Si senzatia ca stim
Ne fabula cate-o dorinta
Si cand sa fim ne transforma in nefiinta.

Plimbare nesemnalizata v despre 'gandurile vaci'

Plimbare nesemnalizata

Am trecut pe langa mine intr-o zi pe strada si mi-am zis: hm, trebuie ca banalul asta vine de undeva; si poate tot de acolo vine si mersul agale sau pe din doi.
Mersul plimbare printre ganduri este o chestie nesemnalizata: ce gasesti, aia gasesti. Ies deseori la plimbare prin cap si o iau mai la stanga, mai la dreapta, mai pe coclauri, mai pe strazi nesemnalizate si pline de gropi, mai pe trotoar...si sa mai zici ca pe trotoar esti la adapost. Ei bine, nu. Trotoarele sunt facute doar sa nu dea gandurile peste tine, sau ca sa ocolesti gandurile vaci.

Despre ‘gandurile vaci’

Gandurile vaci sunt niste ganduri lenese, plicticoase, agale si uitate pe drum. Si poti sa strigi la ele sa se dea mai incolo, poti sa le canti, poti sa dai in ele, ca nimic. Ele tot ca niste vaci in mijlocul drumului. Asa se face ca, mai ales daca sunt multe, provoaca un blocaj general care duce spre lene.
Am sunat la numarul din trei cifre sa vina curatatorii de drumuri sa-mi ridice gandurile vaci din mijlocul drumurilor posibile pentru ca nu mai pot circula gandurile razlete sau gandurile care vor sa plece in concediu, etc. si nimic.
Ceva specific este ca “Gandurile vaci” ies la plimbare mai ales pe drumurile cele mai umblate. Acolo le place lor sa se bage in seama. Se holbeaza la stanga, la dreapta, mai rumega, mai isi dau o coada peste cap, mai se intalnesc intre ele si se fac ca nu se vad, mai ies la pascut, etc.
Oricum ar fi, gandurile vaci apar ca o deplasare, ca o suprapunere de teren verde peste asfalt. Si mai apoi, dupa ce pleaca terenul verde, dispar si gandurile vaci, desigur, fara sa isi ia la revedere, exact asa cum sunt.

Omul si muzica

Se spune ca omul a izbavit muzica din el. A lasat-o sa iasa la lumina gatita in strai de sarbatoare. Dar muzica, izbavita, i-a sarutat calcaiele cu infrigurare, caci a eliberat-o de timp. Timpul s-a eliberat de el insusi prin ea; povara a fost inlocuita cu spasmul carliontat al vibrarii in noi si in afara noastra. De atunci sunt trei: omul, muzica si timpul.
Si asta a fost tot.
Apoi, muzica s-a anuntat ca o vraja placuta, caci omul nu mai era singur in timp. Si a inceput sa o placa, pentru ca nu-i mai era frica de el si de tot ceea ce ar putea fi. Se gandea in sinea lui la ea cu recunostinta.
Ea nu se gandea; ea doar era si nu facea decat sa fie. Iar el, stia ca este si ca il urmeaza. Se spune ca il urma pretutindeni. Umbla pe urmele lui deodata cu el si il invaluia, sa nu se loveasca.
Si omul din nou era bucuros ca nu e singur…iar ea din nou…era.
Nu-i spunea nicicand nimic, vazandu-si de ale lui. Pleca in fiecare zi sa caute un asemanator. Si nu gasea…era gol. Erau doar trei, iar timpul era mereu la biserica. El nu vorbea, dar ii lasa sa treaca prin el.
Intr-o zi muzica s-a imbolnavit si nu l-a putut urma. El a continuat sa caute ce nu gasea de unul singur. Mergea in gol si era gol. Nu mai avea nimic, nu se mai avea nici pe el. Ajuns la biserica sa se odihneasca l-a covarsit timpul; l-a ghebosat , l-a biciuit si l-a manat spre alti oameni, razand in hohote. Oamenii s-au uitat la el ca la o naluca.
Atunci s-a intrebat in sinea lui: “ Daca nu sunt decat o amintire, o umbra pierduta in indoiala a vibratiilor pe care le-am intalnit in drumul meu mai inainte de a putea vibra, ca un lemn neslefuit ce eram? “ Si gandul s-a oprit, iar timpul s-a dat la o parte si l-a lasat sa treaca.
Acum stia, nu trebuia sa se mai gandeasca, nu mai avea nevoie de gand, caci doar era.
Se zice ca s-a dus gatit in strai de sarbatoare sa-i sarute calcaiele muzicii cu infrigurare si sa o roage sa-l lase sa o urmeze pretutindeni, caci l-a eliberat de timp.
Si doar erau.

Obisnuinta

Obişnuinţa asta ne omoară..şi ce e mai trist e că ne obişnuim cu tot…fie că vrem, fie că nu…şi în realitate, în afara obişnuinţei suntem singuri. Singuri cu noi.
Iar jurul meu nu este decât realitatea obişnuitului meu şi dacă ceva se schimbă este curând asimilat şi adus în obişnuire…asta ca să poată fi apropriat.
Şi trecem aşa ca nişte târâituri de paşi printre nou şi vechi, printre cunoscut şi uitat, printre familiar şi nedobândit ş.a.m.d.
Dar ne mai amintim oare ce am fost sau ce nu am fost? Când? Înainte să ne fim. Şi o ţinem aşa…din obişnuinţă în obişnuinţă prin intermediul obişnuirii.
Oamenii se deprind cu de toate…şi se transformă în nişte oameni deprinşi. Ca un fir de lână care se deşiră din propriul ghem şi uită ghemul..se deprind să stea deşiraţi faţă de ei şi faţă de alţi oameni.
Îmi aduc aminte albastru de albastrul ce l-am gândit ieri sau de cel pe care ce nu l-am gândit. Şi totul era altfel…totul îmi era altfel sau cel puţin aşa îmi părea.
Şi azi…răsărită in faţa cerului meu stins de albastru gândesc gri…şi albastrul de ieri l-am uitat sau s-a transformat pur şi simplu în gri.

Requiem

Într-un vid ascuns de ape mi-ai luminat calea şi mi-ai păzit liniştea de ea. Iar liniştea s-a speriat de ne-chipul ei uitându-se în oglinda de ape căci era linişte adormită…nu linişte în stare de veghe; şi cerul plângea cu picuri de vânt neuscaţi să-i mai vadă o dată chipul…dar apele neîndurătoare-i turnau adormirea în suflet şi tăcerea în gând.

Derulare

Pe viaţa ce s-a scurs rămân urmele celor ce au trecut prin ea, ca un film voalat înainte de vreme.

Omul urmarit de nor

Un om era urmărit de un nor… , căci primenirea venea de sus în cădere peste gândurile-nfierbântate ale omului nestins. Şi fiinţa îşi căuta umbletul printre frunzele-adormite-n crengi şi prin râpele umblate doar în gând. Şi nu-şi recunoştea…neumbletul, aşa încât toate umbletele răzvrătite i se păreau ca fiind ale lui negreşit. Se recunoştea prin umbletele a tot şi a toate şi credea că toate-s deopotrivă umbletele lui la joacă.
Şi fiinţa umbla fără umblet, crezând că este asemenea cu tot ce vedea..credea când că e un brad, când o ciupercă, când o stâncă, când apa, când vântul, când vreun animal răzleţ….
Într-o zi norul l-a sărutat în creştetul munţilor şi i-a surâs umbletul, iar omul a-nceput să umble ca un om.

Prietenul

Am un prieten care mi-a spus pentru ce sa lupt, pentru ce sa stau, pentru ce sa visez si pentru ce sa merg.

Am un prieten care a admis ca mergem o clipa, ca stam un veac si ca ne asfintim prea devreme.

Am un prieten caruia i s-a luat gandul de 'amintire', cucerirea lui 'a fi impreuna', eul lui ce-l urma.

Am un prieten trist in uimire ca de ce el, ca de ce acum si pur si simplu ca ' de ce'.

Am un prieten care stie cum e viata ca insemn al lui 'am trecut pe aici'.

Uliul nedobândit

Fremăta deasupra mea înălţimile şi a poposit în ochiul meu drept pe o creangă. Apoi mi-am apropiat privirea de mine să-i văd unduirea şi s-a ridicat în două aripi, mi-a planat împrejurările şi a răspuns chemării mele.
Am închis ochii, am aşteptat, l-am chemat şi s-a apropiat din aripă în aripă cu grijă, a poposit pe mâna mea dreaptă puternic de sălbatic ca un vârf, şi-a înfipt cârligele în creanga mea de mână şi a stat semeţ câteva clipe. Apoi m-a analizat scurt ca o sălbăticiune vie, şi-a sprijinit vietatea de mine şi dintr-o dată m-a cuprins clipa fericirii în braţe. Nu-mi amintesc să mai fi fost atâta eu în mine. Atunci i-am vibrat surâzător de repede mulţumire şi ne-am înnodat firele privirii. L-am chemat, a venit din sălbăticia lui în sălbăticia mea, nu mi-a scos ochii, deşi pentru o sclipire de moment am crezut că o să o facă, am crezut că o să-mi ciugulească vederea pentru îndrăzneală, însă nu mi-a făcut niciun rău, pesemne aveam acelaşi miros de ulii nedobândiţi. Mi-a lăsat fulgii ceruţi să îmi fac un cuib în vârf, după care a zburat în mine a întoarcere.

27 de străpungeri ale lui “acasă”

Acasa este unde esti; acasa poate fi un prieten sau poate fi o zi, sau poate fi un context sau o abilitate sau un pahar de vin sau o vicisitudine, sau ora exactă, sau un răgaz, sau tu pur si simplu in cochilia ta.

Acasa poate fi cand plouă sau cand nu plouă, când esti desculţ, când eşti pe cale de a nega, când esti, când asculţi, când te sustragi, când adormi, când simţi că îţi pare rău că va trece, când îţi rămâne în cap.

Cand zici ‘acasă’ iti pare devreme, iti pare aproape, iti pare repaus;
acasa e verde mereu, acasa e viu, acasa există şi, mai ales, „acasa” este.

din colectia preocupari anterioare vadite

'securitate internationala', pag. 59

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_105.pdf

pe vremea cand 'presedintia' conta

candva in trecut: pag. 12

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_104.pdf